Notre-Dame de Paris (comentariu literar) - Victor Hugo

 "Ea este tot ce am iubit'' - Quasimodo

Notre-Dame de Paris, de Victor Hugo este un roman gotic în care se prezintă viața Parisului din secolul al XV-lea. Este o frescă socială, o înfățișare a evenimentelor obișnuite în acea perioadă, evenimente precum revoltele populare, răzmerițele sociale, ceremoniile fastuoase și execuțiile publice realizate prin spânzurare, toate acestea având ca punct central faimoasa catedrală Notre-Dame. Autorul descrie în amănunt, pe parcursul a două capitole, arhitectura celebrei construcții în stil gotic, dându-i viață prin modul în care prezintă toate detaliile legate de stilul ei architectural unic. Pornind de la cuvântul grecesc ÁΝÁΓΚH, scobit în piatra ce reprezintă trupul maiestuasei catedrale, cuvânt scris cu majuscule, având ceva lugubru în cuprinsul său, autorul este izbit de misterioasele litere gotice și se hotărăște să construiască romanul de față, să aducă la viață catedrala Notre-Dame de Paris.

Romanul are mai multe planuri narative, prezentând pe de-o parte dragostea nutrită de diformul clopotar Quasimodo pentru tânăra țigancă Esmeralda, iar pe de altă parte obsesia diabolică a tutorelui său, dom Claude Frollo pentru aceeași țigancă, sentimentele acesteia pentru căpitanul Phoebus, pe care ea îl iubește cu adevărat, și căsătoria mijlocită de urciorul spart, dintre poetul Pierre Gringoire și Esmeralda. Aceste planuri narative se îmbină armonios de-a lungul operei și alcătuiesc tema principală a acesteia - dragostea neîmpărtășită de către persoana iubită precum și ispășirea prin dragoste a pedepsei capitale.

Îndrăgostită de căpitanul Phoebus care o salvează în momentul în care clopotarul cu ajutorul lui Claude Frollo vor să o răpească, scenă la care asistă fără voia sa și bietul poet Pierre Gringoare, țiganca Esmeralda este supusă prin această dragoste unui chin lăutric căruia cu greu îi face față. Totodată ea este torturată de obsesia patologică pe care o dezvoltă arhidiaconul pentru persoana sa, bolnav fiind de gelozie, el vrea să îl ucidă pe căpitan cu ajutorul unui pumnal, presupusă crimă pentru care țiganca este condamnată la moarte. Ulterior, aflându-se că Phoebus nu este mort, ura nemărginită a lui dom Claude Frollo se manifestă din ce în ce mai acut, obsesia acestuia pentru Esmerarla ajungând până acolo încât acesta să îi dorească moartea, știind-o mai bine spânzurată, decât în brațele căpitanului, pe care îl consideră rival. Ea totuși îl strigă pe iubitul său, pe dragul ei Phoebus, însă indolența acestuia vis-a-vis de sentimentele fetei, pe care ea totuși nu o observă, așteptarea aceasta, o rănește profund.

Diabolicul arhidiacon o urmărește pe parcursul întregii povești, din momentul în care acesta o observă cum dansează împreună cu căprița sa, Djali, de pe înălțimile de piatră ale turlelor catedralei gotice. Tot de acolo o urmărește și bietul cocoșat, Quasimodo, acesta amintindu-și cu dragoste chipul țigăncii, acel chip angelic pe care l-a observat pentru prima dată când aceasta i-a adus apă, diformul clopotar bătut fiind, și umilit la stâlpul infamiei.

Când este condamnată la moarte pentru tentativa de crimă a netrebnicului arhidiacon, Quasimodo o salvează pe tânără și pe căprița sa, oferindu-i azil, adică adăpost, chiar între zidurile reci ale impozantei catedrale. Cât timp Esmeralda este ținută în odăița pe care cocoșatul i-o oferă ca adăpost, acesta se îndrăgostește de ea, însă sluțenia, diformitatea și vocea sa răgușită o sperie pe fată. Aceasta însă observă bunătatea din inima clopotarului, în ciuda înfățisării sale, a sluțeniei pe care o posedă din naștere. Încearcă să îi vorbească, însă reticența ei, cauzată de teama de a privi fața nenorocitului este compensată de inima sa atât de bună; acest lucru o liniștește și îi inspiră încredere și chiar compasiune pentru singuraticul clopotar ai cărui unici prieteni erau clopotele lăcașului ce îi era loc de muncă și casă totodată.

Sfârșitul romanului este unul tragic. De pe înălțimile turlelor de la Notre-Dame, Quasimodo asistă plângând la executarea Esmeraldei, ulterior prinsă de către Claude Frollo, blestemul vieții ei. Cocoșatul observă râsul malefic, fără pic de regret al tutorelui său, în momentul în care tinerei îi este curmată viața prin spânzurare. Ura din inima sa, asistând la această nenorocire, ură atât de puternică pe cât era dragostea lui pentru Esmeralda, îl împinge pe clopotar la comiterea crimei. Acesta se strecoară în spatele arhidiaconului și îl îmbrâncește pe acesta, care cade în gol și moare apoi pe pietrele din fața catedralei, așa luând sfârșit ura acumulată în sufletul cocoșatului de la Notre-Dame care dispare și el odată cu iubirea vieții lui, Esmeralda. Aceasta este ispășirea prin dragoste, la strigătul de profundă durere a lui Quasimodo: ''Ea este tot ce am iubit''.

Un roman impresionant, ce merită citit, dându-ne un exemplu al dragostei ce poate exista în imina unui individ, indiferent cât de slut sau de diform este acesta, dar și un exemplu al faptului că nu orice preot este bun așa cum ar fi de așteptat, că tot ce se presupune a fi sfânt, poate dezvolta obsesii diabolice, desfrâu, ură, dorință de moarte.

Ion Barbu – Riga Crypto și lapona Enigel (comentariu literar)

        "Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/ Iar la faptură mai firavă,/ Pahar e gândul cu otravă..."

Ion Barbu, pe numele său real Dan Barbilian, reprezintă matematicianul dornic de a aborda lumea literaturii dintr-o perspectivă geometrică perfectă. Matematica reprezintă pentru acesta prima sa pasiune, devenind poet pentru a-i demonstra lui Tudor Vianu ca matematicienii chiar pot scrie, considerând poezia o prelungire a geometriei. Creația barbiană se caracterizează printr-o mare diversitate tematică și stilistică, realizată cu originalitate și puritate, mai ales prin abstractizare. Poezia este puternic codificată prin figuri de stil, devenind foarte dificil de interpretat de cititorul obișnuit: ,,Ca și în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență…” Așadar poezia lui Ion Barbu este puternic influențată de sfera exactității, care de altfel îl și reprezintă atât de bine pe acesta. George Călinescu afirma ca starea poetică a scriitorului nu este determinată de întâmplări simple, precum iubirea sau frumusețea unui peisaj, ci de dorința de contopire cu Universul și atingerea absolutului prin intelectualitate.

Tudor Vianu propune împărțirea creației lui Ion Barbu in trei etape: parnasiană, baladic-orientală, ermetică. Prima etapă cuprinde surprinderea unui univers restrâns, cu elemente geologice, identificând elementele naturii cu propriile sale aspirații și credințe. Cea de a doua etapă, cuprinde pasaje descriptive lungi ale peisajelor sau a anumitor personaje, folosindu-se de o poveste cântată, cu elemente folclorice dar si cu influente abstracte. Ultima etapă, etapa ermetică, încifrează semnificațiile simbolurilor pentru a reda comuniunea cu esența lumii ,fiind de o dificultate filozofică mare. Poeziile din aceasta etapă sunt acte de intelectualitate și mai puțin de sentimente profunde.

Poezia „Riga Crypto și lapona Enigel” este o poezie „în ramă”, făcând parte din etapa baladic-orientală a poetului și reprezintă povestea de iubire dintre două ființe complet diferite. Tehnica poeziei „în ramă” surprinde povestea din poveste, sau prima parte care introduce atmosfera poveștii „cea reală” și partea a doua, cea cântată sau fictivă. Aceasta din urmă este povestită într-un mod trist, după o nuntă fericită, are loc o poveste de iubire neîmplinită. Cadrul celei de a doua povestiri este format în prima parte de descrierea lungă a unui peisaj umbrit, o pădure. Aici își face veacul Crypto, regele ciupercilor. Descrierea acestuia este amplă. Acesta face parte din regnul vegetal, trăiește în umbră și umezeală, este sterp și nu poate înflori, dar aspiră spre o nouă cunoaștere. Ființa de care se îndrăgostește este Enigel, „Crăiasa zăpezii” călătorind spre sud (spre Soare), căutând divinitatea, perfecțiunea, absolutul, este omul de geniu. Întâlnirea celor doi are loc in planul oniric, iar după încercări nereușite de a o convinge să-l culeagă, lapona își continuă drumul. Aceasta este neinfluențabilă, sigură, echilibrată, nu renunță la drumul său atât de critic doar de dragul unei ființe inferioare, al cărui dușman este chiar Soarele și care caută doar să scape de singurătate. Această întâlnire reprezintă de fapt incompatibilitatea omului de rând și a omului de geniu. La fel ca și in „Luceafărul” aceste două ființe nu se pot iubi căci esența sufletului lor e diferită și nu pot ajunge unul la celălalt. Aici, „omul de rând” este și mai inferior, el făcând parte din regnul vegetal. Mai mult, în încercarea sa primitivă de a ieși la lumină și de a se schimba se constată că Soarele este ucigător și sub acțiunea lui devine o ciupercă otrăvitoare. Astfel, Enigel își caută mai departe drumul spre cunoaștere iar Crypto rămâne o ființă toxică, la mila Universului, căci nu are capacitatea de reflexie și cunoaștere (fântâna în piept) pentru a putea sfida lumea restrânsă din care face parte. Personajele fac parte din două categorii total opuse, apolinicul și dionisiacul. Ȋn acest caz omul de geniu a fost încercat și ispitit de soartă, și-a arătat o slăbiciune dar a continuat sa meargă spre absolut, alegând idealul.

Ȋn concluzie, balada este o largă povestire despre încercările ființei superioare și lipsa de înzestrare a ființelor inferioare, o  alegorie asemănătoare cu poezia „Luceafărul”, presărată cu elemente populare și crudități, toate într-un lirism inedit, original.

Mănâncă, roagă-te, iubește (recenzie) - Elizabert Gilbert

     ,,Lumea este afectată de moarte și degradare, deci înțeleptul nu o plânge, pentru că știe că așa îi este sortit.''

         Bestseller-ul de succes, capodopera lui Elizabeth Gilbert, descrie o lume interioară fascinantă care a atras în mod curios o mulțime de admiratori; pelerini, iubitori de călătorii, tineri pasionați de filozofie aflându-se în căutarea rețetei fericirii sau femei simple care au nevoie de schimbări radicale în viața personală.
         Ecranizat in 2010, filmul descrie cu mai puțină pricepere această trăire interioară, punând accentul pe vizual - și acesta are un puternic impact, peisajele fiind mirifice - care simplifică această călătorie interioară și elimină aspecte importante necesare în căutarea neatinsei fericiri. Fără doar și poate, este esențial ca cititorul să perceapă cele două călătorii care se împletesc cu mult meșteșug, cea interioară și cea exterioară. Trei țări - Italia, India, Indonezia - și totodată trei povești diferite care hrănesc părți diferite din sufletul femeii lipsite de putere sau speranță în urma unui divorț lung și dureros. Acestea nu sunt locuri universale unde fiecare își poate găsi fericirea, așadar nu putem spune că romanul prezintă o rețetă ci mai degrabă o experiență proprie unde această persoană se cunoștea pe sine și intuia lipsurile momentului prezent, răsfățarea papilelor gustative, găsirea unei liniști interioare prin disciplina minții și explorarea divinității și echilibrul dintre minte și trup, toate acestea având loc în decursul unui an. Putem spune că a fost o investiție excelentă.
         Descoperirea de noi culturi (și oameni) poate fi într-adevăr revelatoare atât pentru trup cât și pentru inimă. Brusc realizezi câte lucruri te pot face fericit de care poate nici nu ai auzit înainte sau câte povești inspiraționale există pe lume. Abordezi toate problemele tale diferit, căci ai reușit să ieși din sfera lor nocivă, și acum le privești ca pe un film pe care dintr-o dată îl poți judeca obiectiv și devine mult mai limpede. Desigur, drumul este departe de a fi lin, este presărat cu sentimente de vinovăție, regret și spaimă. Dar reprezintă pași important de parcurs.
         Italia, o plăcere nevinovată, paradisul gurmandului. Locul unde oamenii pot fi atât de lipsiți de grij, un loc încărcat de istorie și priveliști uimitoare, totul impachetat într-o limbă de origine latină, sublimă. Aici se petrece ,,alimentarea'' unei pasiuni mai vechi ale scriitoarei unde aceasta învață pur și simplu să se bucure de viață. În India descoperă beneficiile rugăciunii și ale disciplinei interioare prin yoga cu ajutorul gurului, a unui bun prieten texan și a câtorva povești de viață și învățături sfinte. Iar Indonezia este cea care impletește ultimele ițe prin rugăciunea și învățăturile lui Ketut, ajutorarea unei familii neputincioase financiar și distracțiilor insulei care culminează cu găsirea marii iubiri.
        Este de la sine înțeles că romanul prezintă o poveste reală, unică și originală, presărată cu mici curiozități turistice, momente amuzante, sentimente complexe și multe întrebări existențiale, o carte ca o viață. Ne spune că pentru a cunoaște fericirea trebuie mai întâi să te cunoști pe tine, să ai grijă de lucrurile care te fac fericit și să-ți prețuiești sufletul. Iar călătoria fizică neînsoțită de cea spirituală nu va avea același efect benefic.
        Răcoritoare și ușoară, fin condimentată, dar totodată încărcată de emoție și suferință, revelatoare.

Douăspreze povestiri călătoare - Gabriel Garcia Marquez

           "Stătea pe banca de lemn, sub frunzele galbene din parcul solitar..."

   

     Scriitor de povestiri scurte, nuvelist, jurnalist si scenarist, Gabriel García Márquez a fost un distins premiat Nobel pentru literatură în anul 1982 „pentru romanele și povestirile scurte, în care fantasticul și realisticul sunt combinate în bogata lume a imaginației, reflectând viața si conflictele unui continent”. Autorul de origine columbiană s-a remarcat în special pentru determinarea, spiritul liber și atenția acordată detaliilor din planurile sale legate de afaceri și carieră, fiind considerat unul dintre cei mai importanți scriitori de origine sud americană. Foarte inteligent și creativ acesta detaliază câteva din aspectele „din spatele scenei” – procesul scrierii și diferențele dintre roman și povestire scurtă.

    Așadar, Marquez este de părere că la fel ca în toate celelalte domenii, începutul este cel mai greu, indiferent de longitudinea unei creații. Însă un roman este de departe mult mai complicat de structurat, începutul acestuia fiind determinat de ritm, structură, ton și caracterizări de personaje. Pe tot parcursul său romanul impune o rigoare strictă și este o provocare la fel de mare să îl închei precum să îl începi. Povestirile însă nu depind de toate aceste aspecte, în plus acestea oferă mobilitatea de a trece la alt subiect într-o perioadă scurtă.

    Cele douăsprezece povestiri, prezentate într-un singur volum, prezintă diferite tipuri de personaje: un președinte exilat, doi copii care vor să navigheze cu orice preț cu noua lor barcă, o fetiță care sfidează legile morții sau o doică omorâtă în condiții suspecte. După cum este firesc într-o povestire, accentul se stabilește pe scurtele întâmplări din viețile lor și nu prin dezvoltarea sau caracterizarea lor. Majoritatea povestirilor au la bază un deces subit. Povestirile tind „să se lege” în final, așa cum precizează și autorul, însă deznodământul nu este întotdeauna clarificator, adesea provoacă și mai multă incertitudine asupra firului epic. Am putea spune ca scriitorul păstrează același ritm în fiecare povestire, dar perspectiva narativă se schimbă, în funcție de acțiunea povestirii – cele cu perspectivă omniscientă ajută la detalierea unor evenimente cheie ale povestirii, în timp ce perspectiva subiectivă înduioșează cititorul doar prin ochii unui privitor din planul secundar al acțiunii.

    Fără îndoială, descrierile peisajelor superbe ale țărilor Europei de Vest, unde sunt transportate personajele, sunt realizate impecabil și trezesc sentimentul de jurnal de călătorie. Totodată misterul în care sunt învăluite povestirile este ceea ce le face „sa se prindă”, în special pentru că cele mai multe au ca punct de plecare o pură întâmplare care mai apoi schimbă complet viețile personajelor. Am putea spune că sunt simple decupaje din viețile unor oameni simpli, și prezentate ca atare, de accea începutul și sfârșitul sunt adesea abrupte. Contextul sau istoria personajelor este mai mult absentă sau menționată pe scurt acolo unde este absolut necesar pentru desfășurarea acțiunii. Chiar și fără numeroase detalii despre personaje sau locul acțiunii Marquez reușește să creeze fire epice captivante și originale. 

    Plăcută, interesantă și unică, te introduce in Universul bogat al unui scriitor de mare seamă…

Tudor Arghezi și estetica urâtului

        "Pe un perete de firidă goală..."

Debutând sub semnul simbolismului în revista „Liga ortodoxă”, condusă de Alexandru Macedonski, la numai 16 ani, Tudor Arghezi își construiește rolul literar cu elemente ale parnasianismului, scriind poezii reci și impersonale. Pe parcurs acesta abordează diferite teme în poeziile sale, precum poezia filozofică, socială si iubirea de tip casnic. Trăsăturile moderniste (estetica urâtului, tentația absolutului și inovațiile limbajului) la care scriitorul apelează aduc o viziune nouă si unică asupra acestor teme clasice des abordate in literatură, fiind considerat Eminescu secolului XX de către Tudor Vianu. Acesta din urmă afirmă că „lirica românească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate puternică”.

Stilul arghezian propune cultivarea grotescului și decăderii neafectând fondul de umanitate. Aceasta are la bază estetica urâtului: crearea ineditului din cele mai neașteptate cuvinte, cu scopul de a reda poeziei un sens profund. Cum însuși scriitorul afirmă că „nicio jucărie nu e mai frumoasă decât jucăria de cuvinte” el tinde să creeze metafore îmbinând termenii argotici și expresiile populare cu termenii religioși. De asemenea, Nicolae Manolescu afirmă că „toate cuvintele se leagă în grupuri apropiate sau îndepărtate într-un fel cum limba română nu a mai cunoscut până acum”, recunoscând efectul pe care îl au metaforele lui Arghezi: redau imagini extrem de concrete prin cuvinte nepotrivite pentru lumea filozofică sau lirică. Cea mai reprezentativă poezie în acest sens este „Flori de mucigai”.  

Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică ce tratează tema artistului condamnat să își realizeze propria artă în orice condiții. Aceasta surprinde singurătatea absolută a conștiinței artistului în Univers. Lirica este subiectivă, marcată prin prezenta pronumelor și verbelor la persoana întâi precum și prin interiorizarea eului liric.

Poezia preia ideea de bază a volumului omonim, în care pușcăriașii sunt torturați de ideea păcatului, singurul refugiu fiind creația. Autorul, prins într-o lume necunoscută, chinuitoare atât pentru trup cât și pentru suflet, încearcă să se purifice prin scris, acesta fiind noua sa „dependență”. Întunericul și singurătatea îl ajută în procesul de creație, fiind neîntrerupt și abandonat de simțul văzului el poate să se exteriorizeze și să creeze. Condamnat pentru încălcarea legilor divine, acesta este părăsit de puterile primare, exemplificate ca metafore prin simbolurile celor trei evanghelici: taurul-puterea-Luca, leul-curajul-Marcu, vulturul-Ioan-libertatea. Fiind cuprins de frenezia scrierii, autorul nu ține cont de durerea sau neputința fizică, nici de lipsa instrumentelor de scris și continuă, fiind convins ca doar așa va obține eliberarea sufletească. Acesta este „blestemul scriitorului”: scrierea fără întrerupere, vindecătoare de suflet. Ambiguitatea poeziei se realizează mai ales prin sensurile multiple pe care poezia le poate capătă (artistic, istoric, literar). Din punct de vedere literar, dreapta poate reprezenta libertatea, fantezia, inspirația, iar stânga lipsa de creație. Autorul își clasifică versurile (stihuri-arhaic) ca fiind atemporale (fără an), reprezentând viața și moartea (de groapă) precum și viciile omului comun (foame de scrum), fiind puse în evidență prin metafore. Finalul poeziei este marcat printr-o abordare diferită, o altă posibilitate de exprimare în absența celei evidente, scrisul cu mâna stângă.

       Așadar, deși Tudor Arghezi debutează în simbolism el este un poet antisimbolist deoarece respinge spiritualitatea materiei dar preferă materializarea spiritului.