Mizerabilii – o capodoperă literară a umanității

 

,, Atâta vreme cât va exista, din pricina legilor și a moravurilor, un blestem social, care creează în chip artificial, în plină civilizație, adevărate iaduri, agravând cu o fatalitate omenească destinul, care e de esență divină; atâta vreme cât cele trei probleme ale secolului, și anume înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea întunericului nu vor fi rezolvate; atâta vreme cât în anumite pături sociale constrângerile vor fi cu putință, cu alte cuvinte și într-un sens și mai larg, atâta vreme cât pe pământ vor dăinui ignoranța și mizeria – cărți de felul celei de față nu vor fi zadarnice.’’

Victor Hugo, Hauteville-House, 1 ianuarie 1862

 

          Romanul Mizerabilii, scris de Victor Hugo în vreme ce acesta era în exil, este o adevărată capodoperă, o impresionantă frescă socială care abordează problema umanității în profunzimea ei, tratând-o atât într-un sens mai larg, obiectiv, propunându-și totodată să exemplifice în mod subiectiv cele mai mari probleme ale omului ca individ. Este o carte unică, ea tratând serios latura umană mai puțin plăcută, defectele cele mai pregnante ale omului, mizeriile de care acesta este capabil, tertipurile la care e în stare să apeleze pentru a ieși cu bine dintr-o situație, scormonind amănunțit psihicul acestuia și analizându-l cât mai profund.

          Romanul debutează cu descrierea domnului Myriel care era episcop la Digne. Acest personaj, pe numele său întreg, Charles-François-Bienvenu Myriel, este un om cumsecade, un om bun, așa cum e firesc pentru un episcop, însă prea bun, această însușire aducând cu ea și o naivitate, chiar o încredere prea mare în oameni, ceea ce îl afectează în mod direct. Astfel, la prima întâlnire pe care acesta o are cu Jean Valjean, un ocnaș eliberat în urmă cu câteva zile, episcopul dă dovadă de o prea mare încredere adăpostindu-l pe acesta sub propriul acoperiș, în ciuda faptului că el însuși îi spusese cine este cu adevărat. În urma acestui fapt are loc un furt, ocnașul însușindu-și niște obiecte prețioase din casa episcopului, constând într-un coș cu argintărie. El dispare în noapte, contopindu-se cu întunericul și i se pierde urma, deocamdată.

          Cine este acest Jean Valjean? El este personajul principal al romanului, eroul care ne va însoți pe parcursul întregului fir narativ, ocnașul, tâlharul, depravatul care totuși impresionează prin faptul că vrea să se căiască, să se schimbe, să devină un altfel de om. El vrea să urmeze exemplul episcopului, omul căruia i se confesează,  promițându-i să nu mai fure; în urma acestei promisiuni ceva înăuntrul răufăcătorului se schimbă, episcopul îi sădește în suflet sămânța bunătății; el este cel care îi modelează caracterul, pecetea pe care și-o pune asupra psihicului lui Jean Valjean are o influență atât de benefică încât vom asista la schimbările subtile, uneori chiar profunde pe care acesta le suferă și care îl transformă în cel pe care îl vom regăsi în final.

          În continuare, pe Jean Valjean îl vom recunoaște sub un alt nume, acela de domnul Madeleine, momentul în care destinul său se încrucișează cu cel al Fantinei dezvăluind schimbarea la care a fost supus personajul și roadele pe care aceasta le dă. Astfel, fostul ocnaș începe să își dezvolte o mică afacere în Montreuil-sur-Mer, aceasta prosperând, aducând bunăstarea în întregul ținut și de asemenea recunoștința locuitorilor orășelului. Această recunoștință capată o atât de mare amploare încât domnul Madeleine este ales primar în restrânsa comunitate.

          În contextul prezentat mai sus, Jean o întâlnește pe sărmana Fantine, o femeie rămasă pe drumuri care încercă din răsputeri să își întrețină fetița, pe Cosette. Micuța era crescută de soții Thenardier, niște hangii ticăloși care îi cereau bani mai mereu, cu toate că fata era o servitoare și avea un trai lamentabil la hanul acestora. Primarul, înduioșat, îi promite Fantinei că va avea grijă de copila ei, urmând să își îndeplinească priomisiunea chiar cu pretul vieții.

Jean Valjean va intra de mai multe ori în închisoare și își va schimba domiciliul și identitatea în câteva rânduri pe parcursul operei. Acest lucru este pricinuit de perspicacitatea inspectorului Javert, care îl urmărește pe fostul ocnaș, știindu-i adevărata identitate. Însă, Jean reușește, într-o situație limită, când aproape era să fie încolțit de vulpoiul Javert, să se refugieze cu Cosette, pe care începuse să o îndrăgească foarte mult, la mănăstirea Petit-Picpus.

Narațiunea e curmată de o ruptură temporală; începe o nouă etapă din existența lui Jean Valjean și apar noi personaje care-și vor încrucișa destinul cu al lui. Se ivesc astfel de sub pana scriitorului micul Gavroche, simpaticul vagabond parizian (cu totul întâmplător, fiul abandonat al Iui Thenardier), și Marius Pontmercy, un student la drept cu vizibile simpatii republicane, în ciuda opiniei bunicului său, Gillenormand, aparținând micii burghezii, adept ferm al regalității. Marius se îndrăgostește și este la rândul lui iubit de Cosette. Cât despre Jean Valjean, el  se prezintă sub o nouă înfățișare, ca domnul Leblanc; printre năpăstuiții pe care-i ajută se numără și soții Thenardier, apăruți acum sub numele de Jondrette, ruinați, bătuți de soarta, dar nu mai puțin haini la suflet. Fără să știe cu cine are de-a face, domnul Leblanc abia scapă din capcana pe care i-o întinde protejatul său și reușește să dispară la timp, chiar înainte de sosirea lui Javert, care-l arestează pe vicleanul fost hangiu. Peste nu foarte multă vreme acesta va reuși totuși să evadeze, grație și ajutorului dat din naivitate de către Gavroche. Întamplarea neplăcută cu Thenardier îl determină pe Jean Valjean să-și schimbe în grabă domiciliul, ceea ce îl deznădăjduiește pe Marius, care, tocmai când se hotărâse s-o ceara de soție pe Cosette, n-o mai găsește nicăieri.

Între timp izbucnește revoluția din iunie 1832, descrisă în pagini foarte bine documentate de către autor. Jean Valjean, Marius Pontmercy și micul Gavroche se vor găsi de aceeași parte a baricadei. Acesta este un capitol cutremurător, mai sumbru, pe parcursul său relevându-se o perioadă neagră din istoria Franței.

Toți membrii baricadei, acești eroi conduși de bravul Enjolras, vor muri unul câte unul, rămânând în viață doar Marius si Jean Valjean. Acesta îl salvează de la moarte pe cel pe care îl ura, făcându-l direct responsabil de separarea dintre el și Cosette. Pe parcursul drumului către casă, ținând în brațe trupul inert a lui Marius, grav rănit în lupta de pe baricadă, îi întâlnește pe Thenardier și pe Javert, care se învoiseră să îl prindă și să îl aresteze. După ce îl duce pe rănit în casă, Jean se așteaptă să fie dus la sediul poliției, însă Javert pleacă descumpănit întrucât nu are puterea necesară pentru a-l aresta pe cel care îi salvase viața. Neîndeplinindu-și datoria față de justitie, Javert înnebunește și se sinucide, aruncându-se în Sena.

La finalul operei, lucrurile se întorc în favoarea lui Marius și a Cosettei. Acesta își revine, datorită îngrijirilor speciale pe care le primește și se căsătorește din dragoste cu scumpa lui Cosette, având binecuvântarea bunicului Gillenormand. Jean Valjean ia decizia de a-i spune lui Marius tot adevărul despre trecutul său. I se  confesează acestuia pe patul de moarte, îndeplinindu-și astfel promisiunea făcută episcopului Myriel, aceea de a se căi pentru păcatele sale.

Romanul Mizerabilii se configurează, așadar, ca o mare panoramă istorică de moravuri sociale, ca o descriere amplă a unor destine individuale, ca o realitate sentimentală confesivă sau ca o atitudine tranșantă politică și morală. Acesta reprezintă istoria unui om și a unei conștiințe cu profunzimea ei specifică, în același timp putând fi considerat fresca unei întregi epoci.