Ion Barbu – Riga Crypto și lapona Enigel (comentariu literar)

        "Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/ Iar la faptură mai firavă,/ Pahar e gândul cu otravă..."

Ion Barbu, pe numele său real Dan Barbilian, reprezintă matematicianul dornic de a aborda lumea literaturii dintr-o perspectivă geometrică perfectă. Matematica reprezintă pentru acesta prima sa pasiune, devenind poet pentru a-i demonstra lui Tudor Vianu ca matematicienii chiar pot scrie, considerând poezia o prelungire a geometriei. Creația barbiană se caracterizează printr-o mare diversitate tematică și stilistică, realizată cu originalitate și puritate, mai ales prin abstractizare. Poezia este puternic codificată prin figuri de stil, devenind foarte dificil de interpretat de cititorul obișnuit: ,,Ca și în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență…” Așadar poezia lui Ion Barbu este puternic influențată de sfera exactității, care de altfel îl și reprezintă atât de bine pe acesta. George Călinescu afirma ca starea poetică a scriitorului nu este determinată de întâmplări simple, precum iubirea sau frumusețea unui peisaj, ci de dorința de contopire cu Universul și atingerea absolutului prin intelectualitate.

Tudor Vianu propune împărțirea creației lui Ion Barbu in trei etape: parnasiană, baladic-orientală, ermetică. Prima etapă cuprinde surprinderea unui univers restrâns, cu elemente geologice, identificând elementele naturii cu propriile sale aspirații și credințe. Cea de a doua etapă, cuprinde pasaje descriptive lungi ale peisajelor sau a anumitor personaje, folosindu-se de o poveste cântată, cu elemente folclorice dar si cu influente abstracte. Ultima etapă, etapa ermetică, încifrează semnificațiile simbolurilor pentru a reda comuniunea cu esența lumii ,fiind de o dificultate filozofică mare. Poeziile din aceasta etapă sunt acte de intelectualitate și mai puțin de sentimente profunde.

Poezia „Riga Crypto și lapona Enigel” este o poezie „în ramă”, făcând parte din etapa baladic-orientală a poetului și reprezintă povestea de iubire dintre două ființe complet diferite. Tehnica poeziei „în ramă” surprinde povestea din poveste, sau prima parte care introduce atmosfera poveștii „cea reală” și partea a doua, cea cântată sau fictivă. Aceasta din urmă este povestită într-un mod trist, după o nuntă fericită, are loc o poveste de iubire neîmplinită. Cadrul celei de a doua povestiri este format în prima parte de descrierea lungă a unui peisaj umbrit, o pădure. Aici își face veacul Crypto, regele ciupercilor. Descrierea acestuia este amplă. Acesta face parte din regnul vegetal, trăiește în umbră și umezeală, este sterp și nu poate înflori, dar aspiră spre o nouă cunoaștere. Ființa de care se îndrăgostește este Enigel, „Crăiasa zăpezii” călătorind spre sud (spre Soare), căutând divinitatea, perfecțiunea, absolutul, este omul de geniu. Întâlnirea celor doi are loc in planul oniric, iar după încercări nereușite de a o convinge să-l culeagă, lapona își continuă drumul. Aceasta este neinfluențabilă, sigură, echilibrată, nu renunță la drumul său atât de critic doar de dragul unei ființe inferioare, al cărui dușman este chiar Soarele și care caută doar să scape de singurătate. Această întâlnire reprezintă de fapt incompatibilitatea omului de rând și a omului de geniu. La fel ca și in „Luceafărul” aceste două ființe nu se pot iubi căci esența sufletului lor e diferită și nu pot ajunge unul la celălalt. Aici, „omul de rând” este și mai inferior, el făcând parte din regnul vegetal. Mai mult, în încercarea sa primitivă de a ieși la lumină și de a se schimba se constată că Soarele este ucigător și sub acțiunea lui devine o ciupercă otrăvitoare. Astfel, Enigel își caută mai departe drumul spre cunoaștere iar Crypto rămâne o ființă toxică, la mila Universului, căci nu are capacitatea de reflexie și cunoaștere (fântâna în piept) pentru a putea sfida lumea restrânsă din care face parte. Personajele fac parte din două categorii total opuse, apolinicul și dionisiacul. Ȋn acest caz omul de geniu a fost încercat și ispitit de soartă, și-a arătat o slăbiciune dar a continuat sa meargă spre absolut, alegând idealul.

Ȋn concluzie, balada este o largă povestire despre încercările ființei superioare și lipsa de înzestrare a ființelor inferioare, o  alegorie asemănătoare cu poezia „Luceafărul”, presărată cu elemente populare și crudități, toate într-un lirism inedit, original.