Tudor Arghezi și estetica urâtului

        "Pe un perete de firidă goală..."

Debutând sub semnul simbolismului în revista „Liga ortodoxă”, condusă de Alexandru Macedonski, la numai 16 ani, Tudor Arghezi își construiește rolul literar cu elemente ale parnasianismului, scriind poezii reci și impersonale. Pe parcurs acesta abordează diferite teme în poeziile sale, precum poezia filozofică, socială si iubirea de tip casnic. Trăsăturile moderniste (estetica urâtului, tentația absolutului și inovațiile limbajului) la care scriitorul apelează aduc o viziune nouă si unică asupra acestor teme clasice des abordate in literatură, fiind considerat Eminescu secolului XX de către Tudor Vianu. Acesta din urmă afirmă că „lirica românească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate puternică”.

Stilul arghezian propune cultivarea grotescului și decăderii neafectând fondul de umanitate. Aceasta are la bază estetica urâtului: crearea ineditului din cele mai neașteptate cuvinte, cu scopul de a reda poeziei un sens profund. Cum însuși scriitorul afirmă că „nicio jucărie nu e mai frumoasă decât jucăria de cuvinte” el tinde să creeze metafore îmbinând termenii argotici și expresiile populare cu termenii religioși. De asemenea, Nicolae Manolescu afirmă că „toate cuvintele se leagă în grupuri apropiate sau îndepărtate într-un fel cum limba română nu a mai cunoscut până acum”, recunoscând efectul pe care îl au metaforele lui Arghezi: redau imagini extrem de concrete prin cuvinte nepotrivite pentru lumea filozofică sau lirică. Cea mai reprezentativă poezie în acest sens este „Flori de mucigai”.  

Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică ce tratează tema artistului condamnat să își realizeze propria artă în orice condiții. Aceasta surprinde singurătatea absolută a conștiinței artistului în Univers. Lirica este subiectivă, marcată prin prezenta pronumelor și verbelor la persoana întâi precum și prin interiorizarea eului liric.

Poezia preia ideea de bază a volumului omonim, în care pușcăriașii sunt torturați de ideea păcatului, singurul refugiu fiind creația. Autorul, prins într-o lume necunoscută, chinuitoare atât pentru trup cât și pentru suflet, încearcă să se purifice prin scris, acesta fiind noua sa „dependență”. Întunericul și singurătatea îl ajută în procesul de creație, fiind neîntrerupt și abandonat de simțul văzului el poate să se exteriorizeze și să creeze. Condamnat pentru încălcarea legilor divine, acesta este părăsit de puterile primare, exemplificate ca metafore prin simbolurile celor trei evanghelici: taurul-puterea-Luca, leul-curajul-Marcu, vulturul-Ioan-libertatea. Fiind cuprins de frenezia scrierii, autorul nu ține cont de durerea sau neputința fizică, nici de lipsa instrumentelor de scris și continuă, fiind convins ca doar așa va obține eliberarea sufletească. Acesta este „blestemul scriitorului”: scrierea fără întrerupere, vindecătoare de suflet. Ambiguitatea poeziei se realizează mai ales prin sensurile multiple pe care poezia le poate capătă (artistic, istoric, literar). Din punct de vedere literar, dreapta poate reprezenta libertatea, fantezia, inspirația, iar stânga lipsa de creație. Autorul își clasifică versurile (stihuri-arhaic) ca fiind atemporale (fără an), reprezentând viața și moartea (de groapă) precum și viciile omului comun (foame de scrum), fiind puse în evidență prin metafore. Finalul poeziei este marcat printr-o abordare diferită, o altă posibilitate de exprimare în absența celei evidente, scrisul cu mâna stângă.

       Așadar, deși Tudor Arghezi debutează în simbolism el este un poet antisimbolist deoarece respinge spiritualitatea materiei dar preferă materializarea spiritului.