Notre-Dame de Paris (comentariu literar) - Victor Hugo

 "Ea este tot ce am iubit'' - Quasimodo

Notre-Dame de Paris, de Victor Hugo este un roman gotic în care se prezintă viața Parisului din secolul al XV-lea. Este o frescă socială, o înfățișare a evenimentelor obișnuite în acea perioadă, evenimente precum revoltele populare, răzmerițele sociale, ceremoniile fastuoase și execuțiile publice realizate prin spânzurare, toate acestea având ca punct central faimoasa catedrală Notre-Dame. Autorul descrie în amănunt, pe parcursul a două capitole, arhitectura celebrei construcții în stil gotic, dându-i viață prin modul în care prezintă toate detaliile legate de stilul ei architectural unic. Pornind de la cuvântul grecesc ÁΝÁΓΚH, scobit în piatra ce reprezintă trupul maiestuasei catedrale, cuvânt scris cu majuscule, având ceva lugubru în cuprinsul său, autorul este izbit de misterioasele litere gotice și se hotărăște să construiască romanul de față, să aducă la viață catedrala Notre-Dame de Paris.

Romanul are mai multe planuri narative, prezentând pe de-o parte dragostea nutrită de diformul clopotar Quasimodo pentru tânăra țigancă Esmeralda, iar pe de altă parte obsesia diabolică a tutorelui său, dom Claude Frollo pentru aceeași țigancă, sentimentele acesteia pentru căpitanul Phoebus, pe care ea îl iubește cu adevărat, și căsătoria mijlocită de urciorul spart, dintre poetul Pierre Gringoire și Esmeralda. Aceste planuri narative se îmbină armonios de-a lungul operei și alcătuiesc tema principală a acesteia - dragostea neîmpărtășită de către persoana iubită precum și ispășirea prin dragoste a pedepsei capitale.

Îndrăgostită de căpitanul Phoebus care o salvează în momentul în care clopotarul cu ajutorul lui Claude Frollo vor să o răpească, scenă la care asistă fără voia sa și bietul poet Pierre Gringoare, țiganca Esmeralda este supusă prin această dragoste unui chin lăutric căruia cu greu îi face față. Totodată ea este torturată de obsesia patologică pe care o dezvoltă arhidiaconul pentru persoana sa, bolnav fiind de gelozie, el vrea să îl ucidă pe căpitan cu ajutorul unui pumnal, presupusă crimă pentru care țiganca este condamnată la moarte. Ulterior, aflându-se că Phoebus nu este mort, ura nemărginită a lui dom Claude Frollo se manifestă din ce în ce mai acut, obsesia acestuia pentru Esmerarla ajungând până acolo încât acesta să îi dorească moartea, știind-o mai bine spânzurată, decât în brațele căpitanului, pe care îl consideră rival. Ea totuși îl strigă pe iubitul său, pe dragul ei Phoebus, însă indolența acestuia vis-a-vis de sentimentele fetei, pe care ea totuși nu o observă, așteptarea aceasta, o rănește profund.

Diabolicul arhidiacon o urmărește pe parcursul întregii povești, din momentul în care acesta o observă cum dansează împreună cu căprița sa, Djali, de pe înălțimile de piatră ale turlelor catedralei gotice. Tot de acolo o urmărește și bietul cocoșat, Quasimodo, acesta amintindu-și cu dragoste chipul țigăncii, acel chip angelic pe care l-a observat pentru prima dată când aceasta i-a adus apă, diformul clopotar bătut fiind, și umilit la stâlpul infamiei.

Când este condamnată la moarte pentru tentativa de crimă a netrebnicului arhidiacon, Quasimodo o salvează pe tânără și pe căprița sa, oferindu-i azil, adică adăpost, chiar între zidurile reci ale impozantei catedrale. Cât timp Esmeralda este ținută în odăița pe care cocoșatul i-o oferă ca adăpost, acesta se îndrăgostește de ea, însă sluțenia, diformitatea și vocea sa răgușită o sperie pe fată. Aceasta însă observă bunătatea din inima clopotarului, în ciuda înfățisării sale, a sluțeniei pe care o posedă din naștere. Încearcă să îi vorbească, însă reticența ei, cauzată de teama de a privi fața nenorocitului este compensată de inima sa atât de bună; acest lucru o liniștește și îi inspiră încredere și chiar compasiune pentru singuraticul clopotar ai cărui unici prieteni erau clopotele lăcașului ce îi era loc de muncă și casă totodată.

Sfârșitul romanului este unul tragic. De pe înălțimile turlelor de la Notre-Dame, Quasimodo asistă plângând la executarea Esmeraldei, ulterior prinsă de către Claude Frollo, blestemul vieții ei. Cocoșatul observă râsul malefic, fără pic de regret al tutorelui său, în momentul în care tinerei îi este curmată viața prin spânzurare. Ura din inima sa, asistând la această nenorocire, ură atât de puternică pe cât era dragostea lui pentru Esmeralda, îl împinge pe clopotar la comiterea crimei. Acesta se strecoară în spatele arhidiaconului și îl îmbrâncește pe acesta, care cade în gol și moare apoi pe pietrele din fața catedralei, așa luând sfârșit ura acumulată în sufletul cocoșatului de la Notre-Dame care dispare și el odată cu iubirea vieții lui, Esmeralda. Aceasta este ispășirea prin dragoste, la strigătul de profundă durere a lui Quasimodo: ''Ea este tot ce am iubit''.

Un roman impresionant, ce merită citit, dându-ne un exemplu al dragostei ce poate exista în imina unui individ, indiferent cât de slut sau de diform este acesta, dar și un exemplu al faptului că nu orice preot este bun așa cum ar fi de așteptat, că tot ce se presupune a fi sfânt, poate dezvolta obsesii diabolice, desfrâu, ură, dorință de moarte.