Ion Pillat - Aci sosi pe vremuri (comentariu literar)

       "La casa amintirii cu-obloane și pridvor/ Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor"...

           Editor, eseist, antologist, publicist și poet român, Ion Pillat creează opere în care tradiționalismul se îmbină cu modernismul prin meditația asupra trecerii timpului. Scriitor din perioada interbelică, acesta debutează sub semnul parnasianismului (``Visări păgâne`` 1912), scriind poezii reci și impersonale. Ulterior, Ion Pillat preia temele tradiționalismului, abordând subiecte legate de viața satului și folclor. Însă, așa cum precizează și George Călinescu, poetul preia și alte teme din numeroase surse de inspirație, fiind perceput ca un Vasile Alecsandri trecut printr-un proces de sensibilitate, datorită unor pasteluri spirituale. Ion Pillat a făcut parte din gruparea tradiționalistă din jurul revistei "Gândirea" alături de Bacovia, și I. Teodoreanu. Sub conducerea lui N. Crainic revista capătă o orientare ortodoxistă. Ortodoxismul se manifestă prin cultivarea temelor și motivelor religioase în conformitate cu spiritul național. 

         Poezia "Aci sosi pe vremuri" este o poezie tradiționalistă, o meditație asupra trecerii timpului, cuprinzând două secvențe literare: trecutul bunicilor și idila eului liric din prezent. Titlul este o propoziție afirmativă ce surprinde repere spațio-temporale "aci" (reîntoarcerea în satul natal). Propoziția sugerează veșnica reîntoarcere a omului spre locurile natale și mai ales spre casa părintească. Sentimentul din aceasta sintagme este de bucurie și nostalgie. În prima parte a poeziei se regăsesc numeroase elemente tradiționale care surprind decorul poveștii de iubire între bunicii poetului: pridvorul, lanul de secară, clopotul, luna. Poetul evocă amintirea bunicilor admirând atmosfera din trecut, unde cei doi îndrăgostiți erau tineri, inocenți, romantici și visători, în armonie cu natura. De asemenea, prezența feminină din trecut este mult superioară, fiind diafană, delicată, naturală, pe când cea din prezent deși este poate la fel de frumoasă nu își mai păstrează inocența specifică vremurilor trecute. Comparațiile au loc și la nivelul eului liric. Acesta față de bunicul său este ironic, naiv, neîncrezător, în timp ce portretul bunicului se conturează prin romantism, nerăbdare, visare. 

         În perspectiva tradiționalistă iubirea din trecut este ideală și fascinantă în timp ce idila prezentului nu mai are farmecul de altădată. Nostalgia întoarcerii la origini precum și sentimentul dezrădăcinării sunt elemente cheie tradiționale. Printre ele se enumeră și simplitatea și obiceiurile poporului, figurile emblematice vremii (bunicii) și copilăria. 

         În a doua jumătate a poeziei scriitorul meditează asupra trecerii timpului, exclamând "Ce straniu lucru vremea!", evocând tinerețea de altă dată, poetul identificându-se cu "ștersele portrete", și nu cu trupul său din prezent. Acesta pare să filozofeze referitor la vechea întrebare care pana nu demult îi măcina pe învățați și anume "Cine sunt eu?", considerând că trupul și mintea roase de vreme, de griji și capriciile societății nu te definesc nicidecum iar adevăratul "tău" se regăsește în inocența copilăriei. Căutarea trecutului îndepărtat pare să fie în zadar căci timpul este un maestru crud: "Căci trupul tău te uită, dar tu nu îl poți uita". 

         Un important motiv tradiționalist este reprezentat de motivul clopotului care răsună și în viața bunicilor săi dar și în prezent, reprezentând permanența dar în același timp este mesagerul unor mari schimbări (nunta sau moartea). Poate simboliza degradarea trupească dar și înălțarea spirituală după integrarea sufletului în veșnicie. 

         În poezie se subliniază o serie de mărci lexico-gramatical care pun în evidență cele două planuri temporale, adverbe de timp "pe atunci", "demult", "acum", "departe". Poezia este alcătuită din strofe cu câte două versuri cu rima împerecheată. 

         În concluzie, poezia "Aci sosi pe vremuri", se încadrează în tradiționalism prin subiectele tratate însă conține și elemente moderniste prin spiritualitate și subiectivitate, meditația asupra trecerii timpului formându-se prin compararea a două povești de iubire din timpuri diferite. 

Thomas Hardy – Primarul din Casterbridge

  "Nu înceta să se minuneze de continua intervenție a neprevăzutului ... era tocmai fata a cărei tinerețe îi arătase ca fericirea era doar un episod trecător în marea dramă a durerii."

       Născut în Dorset, Anglia în anul 1840 Thomas Hardy este un scriitor iconic pentru perioada naturalistă, ramura realismului influențată de către teoria evoluționistă a lui Charles Darwin. Deși este adeptul tradiționalismului în ceea ce privește construcția unui roman sau prin temele tratate, acesta deține un stil unic și original încercând să se îndepărteze de plictiseala și întunecimea satului natal, tipic englezesc. În principal, romanele sale se concentrează pe nefericirea și circumstanțele nefavorabile ale personajelor, subliniind importanta și influenta pe care mediul extern le poate avea. Romanele sunt plasate într-un spațiu semi-imaginar, comitatul Wessex. Aproape toate descrierile de peisaje din romanele sale sunt inspirate din acele locuri; decor ploios și acoperit de furtuni; veri calde cu un soare blând sau zile de toamnă cu o paletă de culori infinită.

        Cele mai importante opere ale sale sunt: Departe de lumea dezlanțuită (1874); Tess d’Urberville (1891); Primarul din Casterbridge (1891); Idilă pe un turn (1882); Doi ochi albaștri (1873).

         Romanul “Primarul din Casterbridge” relatează povestea de viață a unui simplu om (Michael Henchard) din clasa muncitoare, o viață stranie și întortocheată, ducându-l pe culmile gloriei sau dimpotrivă, în negrele adâncuri ale sărăciei și singurătății. Acesta își părăsește soția și fetita într-un mod nemaiîntâlnit, văzându-le într-un târg unui marinar blând. Cuprins de remușcări la un timp foarte scurt, Henchard se îndreaptă către Casterbridge, având la îndemână doar un coș vechi cu scule, și cu timpul își clădește ascensiunea socială și devine primarul mult iubit al orașului. În mod neașteptat soția lui, Susan, și fata pornesc într-o călătorie pentru a-l căuta iar când află că acesta are un alt statut social Susan decide să ia legătura cu el și cei doi stabilesc să își reia viața de căsătoriți ținând secret trecutul lor. Însă Henchard se lasă deseori condus de impulsuri de moment, nu stăruie prea mult în luarea unei decizii și soarta pare că îi creează rețeta perfectă pentru o viață de mizerie, deoarece societatea și propriul lui mod de a acționa îl duc la pierzanie. Chiar dacă prietenii și apropiații săi nu îi doresc răul în mod direct deciziile acestora îl afectează atât pe plan emoțional cât și financiar, precum scoțianul Farfrae care este mult mai priceput la agricultură și îi ia locul de primar sau fosta lui parteneră care se îndrăgostește fără să vrea de un alt bărbat. În final, acesta se simte descurajat, singur, și își recunoaște greșelile și felul sau pripit de a acționa și tot ce își dorește este să simtă afecțiune însă este prea târziu. 

      Criticii literari consideră romanul o adevărată capodoperă, cu descrieri amănunțite ale micilor momente extraordinare ce au loc în viața diferitelor personaje, folosind ochiul naturalistului ce se focusează asupra aspectelor pesimiste ale vieții omului. În fond, Michael Henchard este depresiv și auto-destructiv însă este compătimit de oamenii din jurul său. Ca cititor, pe tot parcursul romanului nu poți spera decât ca situația sa se va îndrepta și că își va găsi în sfârșit liniștea sufletească.

      Romanul abundă de mici întâmplări și evenimente care nu sunt decisive în firul epic dar ajută la descrierea orașului făcându-l sa pară un loc cât mai real și mai interesant.

       În concluzie, romanul “Primarul din Casterbridge” este unul complex, cu povești impresionante în care Thomas Hardy conturează viața compătimitoare a unui om simplu, simpatizându-l în final, totul fiind caracterizat printr-o descriere amănunțită și amplă. 

Nichita Stănescu - Lecția despre cub

       "Se ia o bucata de piatra/ Se cioplește cu o daltă de sânge"...

         Nichita Stănescu este un scriitor neomodernist, o conștiință artistică care a încercat să reinterpreteze poezia, transformând opera sa într-o aventură lirică originală (N. Manolescu). Acesta debutează la începutul anilor ‘60 surprinzând în poeziile sale un sistem lirico-filozofic în care elementele reale se combină cu cele abstracte. “Poezia nu este numai artă, ea este însăși viața, însuși sufletul vieții.”, mărturisea poetul. Într-adevăr, în lirica acestuia se regăsesc teme precum iubirea sau natura, ermetizate prin metafore inedite. Neomodernismul este curentul literar care încearcă să revigoreze modernismul, apărut ca un manifest împotriva comunismului care încerca sa îndepărteze cititorii de literatură. 

         Principalele trăsături neomoderniste pe care Nichita Stănescu le abordează sunt: îmbinarea elementelor reale cu cele abstracte, ermetizarea mesajelor cu ajutorul metaforelor, spiritul ironic. Aceste trăsături au fost preluate de către toți scriitorii contemporani precum Ana Blandiana, Marin Sorescu sau Nicolae Labiș. 

         Principalele opere cunoscute ale lui Nichita Stănescu sunt: “Leoaica tânără, iubirea” (poezii sentimentale); cele 11 elegii; Lecția despre cub (abstractizarea perfecțiunii); În dulcele stil clasic (revenirea la origini). 

         În poezia “Lecția despre cub” scriitorul meditează asupra unei întrebări filozofice și anume “Ce este frumosul?”. De aceea, pentru a crea imaginea perfectă artistul apelează la materia primă creată de planetă, în acest caz, piatra. Apoi aceasta este cioplită cu daltă de sânge, materia moartă obținând astfel o parte din lumea organică, urmând să se lustruiască cu ochiul celui ce privește dincolo de aparențe, ochiul înțeleptului Homer. Astrul central, Soarele, este nelipsit pentru a crea cubul, fiindcă este dătător de lumină, de căldura divină, căldura care atinge în diferite intensități toate ființele Pământului. În final, cubului i se dăruiește iubirea prin sărutările tuturor, necesară în viața fiecărui om, ea este ceea ce guvernează credința oamenilor. În aceasta rețetă totul pare desăvârșit, însă Nichita Stănescu adaugă încă o proprietate perfecțiunii: unicitatea. Unicul atribuie perfecțiunii un farmec aparte și stabilește faptul că nu poate exista altceva pe lume făcut cu aceeași exactitate, prin urmare un colț al cubului trebuie sfărâmat. Din punct de vedere vizual, perfecțiunea poate părea întreruptă în acest moment vital. De fapt, așa este percepută de ochiul superficial. In mod paradoxal, perfectul se naște chiar din limitarea creației finite, poate fi o notă de originalitate și nu imperfecțiune. Această operă poate fi interpretată că o metaforă pentru ființa umană dar și pentru creația artistică (sub orice formă). Perfecțiunea și frumusețea pot fi subiective, pot sau nu pot fi sinonime, depinzând doar de judecata fiecărui în parte. Din acest punct de vedere, poetul stabilește o antiteză între creator și receptarea creației de lumea exterioară, concepția perfecțiunii are dublă perspectivă. Artistul, ochiul priceput va vedea mereu dincolo de aparențe în timp ce “toți ceilalți” judecă superficial și lipsit de consistență. 

          La nivelul versificației, poezia este compusă din 13 versuri într-un stil neomodenist (folosirea versului liber). Figurile de stil care dau muzicalitate textului sunt metafora, repetiția, epitetele.

          În concluzie, “Lecția despre cub” reprezintă o poezie neomodernistă care tratează tema perfecțiunii creației artistice și subiectivitatea sa.