Nichita Stănescu - Lecția despre cub

       "Se ia o bucata de piatra/ Se cioplește cu o daltă de sânge"...

         Nichita Stănescu este un scriitor neomodernist, o conștiință artistică care a încercat să reinterpreteze poezia, transformând opera sa într-o aventură lirică originală (N. Manolescu). Acesta debutează la începutul anilor ‘60 surprinzând în poeziile sale un sistem lirico-filozofic în care elementele reale se combină cu cele abstracte. “Poezia nu este numai artă, ea este însăși viața, însuși sufletul vieții.”, mărturisea poetul. Într-adevăr, în lirica acestuia se regăsesc teme precum iubirea sau natura, ermetizate prin metafore inedite. Neomodernismul este curentul literar care încearcă să revigoreze modernismul, apărut ca un manifest împotriva comunismului care încerca sa îndepărteze cititorii de literatură. 

         Principalele trăsături neomoderniste pe care Nichita Stănescu le abordează sunt: îmbinarea elementelor reale cu cele abstracte, ermetizarea mesajelor cu ajutorul metaforelor, spiritul ironic. Aceste trăsături au fost preluate de către toți scriitorii contemporani precum Ana Blandiana, Marin Sorescu sau Nicolae Labiș. 

         Principalele opere cunoscute ale lui Nichita Stănescu sunt: “Leoaica tânără, iubirea” (poezii sentimentale); cele 11 elegii; Lecția despre cub (abstractizarea perfecțiunii); În dulcele stil clasic (revenirea la origini). 

         În poezia “Lecția despre cub” scriitorul meditează asupra unei întrebări filozofice și anume “Ce este frumosul?”. De aceea, pentru a crea imaginea perfectă artistul apelează la materia primă creată de planetă, în acest caz, piatra. Apoi aceasta este cioplită cu daltă de sânge, materia moartă obținând astfel o parte din lumea organică, urmând să se lustruiască cu ochiul celui ce privește dincolo de aparențe, ochiul înțeleptului Homer. Astrul central, Soarele, este nelipsit pentru a crea cubul, fiindcă este dătător de lumină, de căldura divină, căldura care atinge în diferite intensități toate ființele Pământului. În final, cubului i se dăruiește iubirea prin sărutările tuturor, necesară în viața fiecărui om, ea este ceea ce guvernează credința oamenilor. În aceasta rețetă totul pare desăvârșit, însă Nichita Stănescu adaugă încă o proprietate perfecțiunii: unicitatea. Unicul atribuie perfecțiunii un farmec aparte și stabilește faptul că nu poate exista altceva pe lume făcut cu aceeași exactitate, prin urmare un colț al cubului trebuie sfărâmat. Din punct de vedere vizual, perfecțiunea poate părea întreruptă în acest moment vital. De fapt, așa este percepută de ochiul superficial. In mod paradoxal, perfectul se naște chiar din limitarea creației finite, poate fi o notă de originalitate și nu imperfecțiune. Această operă poate fi interpretată că o metaforă pentru ființa umană dar și pentru creația artistică (sub orice formă). Perfecțiunea și frumusețea pot fi subiective, pot sau nu pot fi sinonime, depinzând doar de judecata fiecărui în parte. Din acest punct de vedere, poetul stabilește o antiteză între creator și receptarea creației de lumea exterioară, concepția perfecțiunii are dublă perspectivă. Artistul, ochiul priceput va vedea mereu dincolo de aparențe în timp ce “toți ceilalți” judecă superficial și lipsit de consistență. 

          La nivelul versificației, poezia este compusă din 13 versuri într-un stil neomodenist (folosirea versului liber). Figurile de stil care dau muzicalitate textului sunt metafora, repetiția, epitetele.

          În concluzie, “Lecția despre cub” reprezintă o poezie neomodernistă care tratează tema perfecțiunii creației artistice și subiectivitatea sa.