Luceafărul - Mihai Eminescu (comentariu literar)

 

                 "Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele" 

                  Mihai Eminescu a debutat în plină epocă a marilor clasici (precum Ioan Slavici sau Ion Creangă) cu poezii romantice, influențat de perioada pașoptistă și de ideile filozofice ale marilor scriitori germani pe care acesta i-a studiat cu fervoare în anii săi de formare. Preluând diferite teme de la filozofi precum Kant, Schopenhauer, dar și de la Platon sau Aristotel (filozofi greci), Eminescu își creează propriul sistem filozofic în care idilele unor tineri îndrăgostiți sunt înconjurate de aspecte și trăiri mult mai profunde, precum spațiul cosmosului și timpul, condiția omului de geniu și problema cunoașterii. Datorită profilului său spiritual, șlefuit în anii de studenție, Mihai Eminescu este considerat cel mai important scriitor român. 

                  Poetul a debutat în revista "Familia" a lui Iosif Vulcan cu poezia "De-aș avea" la doar 16 ani, iar de-a lungul vieții sale a fost redactor la revista Timpul, s-a implicat în societatea politico-literară a Junimii și a lucrat în cadrul Teatrului Național ca sufleor și copist. Epoca sa a fost puternic influențată de meditații filozofice sentimentale, abordate fie printr-o formă clasică sau una romantică. Mihai Eminescu preia aceste influențe depășind romantismul pașoptist, abordând și teme tradiționale in creațiile sale precum importanța istoriei naționale sau întoarcerea la natură. 

                  Poemul "Luceafărul" a fost publicat în 1883 și reprezintă o încadrare completă a celor trei genuri literare (epic, liric și dramatic). La nivel filozofic este o meditație pe tema condiției omului de geniu cu elemente de elegie, fiind unul dintre cele mai ample poeme românești și cea mai de seamă creație literară a poetului. Acesta are la bază un basm cules de Richard Kunisch în care un zmeu îndrăgește o fată și încearcă să o atragă în lumea lui nemuritoare. Mihai Eminescu propune în versiunea sa o poveste bazată pe trăirile și încercările omului de geniu într-o lume superficială și trecătoare. Poemul conține patru tablouri principale, dintre care primul și ultimul aparțin atât spațiului terestru cât și cosmic, tabloul doi aparține spațiului terestru iar tabloul trei spațiului cosmic. 

                 Primul tablou reprezintă dialogul Luceafărului cu fata de împărat, în care acesta se întrupește din mare, dorind să ajungă la fata muritoare. Acest tablou este îmbogățit cu numeroase figuri de stil construite pentru a reda unicitatea lui Hyperion ("Iar umbra feței străvezii/E albă ca de ceară"), dar și câteva metafore și superlative adresate fetei de împărat pentru a marca faptul ca reprezintă o persoană mult superioară semenilor săi, ce îi permite interacțiunea cu Luceafărul ("Cum e fecioara între sfinți/ Şi luna între stele"). Deși Luceafărul aparține lumii cosmice acesta își ia o formă umană, fiind solemn și devotat fetei. Transformările sale sunt sobre, complexe și încărcate de metafore ("Şi s-arunca fulgerător/ Se cufunda in mare; "În aer rumene văpăi... Un mândru chip se-ncheagă"). Însă in fiecare coborâre a Luceafărului la chemarea fetei acesta este doar o fantasmă, iubirea lor nefiind posibilă. Singura cale de înțelegere este însă cantonarea în planul omenesc. Dialogul dintre cei doi (neînțelegerea fetei și constatarea Luceafărului "Căci eu sunt nemuritor și tu ești muritoare" are rolul de a pune in evidență dilema celor doi îndrăgostiți. 

                  În tabloul doi pajul Cătălin o atrage înapoi pe Cătălina în lumea pământeană, oferindu-i distrageri și rezolvări mai simple ale dilemelor cauzate de înalta ei aspirație către cer. Evocând lumea sa simplă acesta dorește sa îi arate "Din bob în bob amorul". Atât de asemănători până și la nume aceștia par predestinați si nici însăși Hyperion nu poate intervine între cei doi, legați prin firea lor umană. 

                 În tabloul trei Luceafărul parcurge un drum intergalactic lung și extrem de complex, părăsind lumea terestră "Căci unde ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaște") căutând modul de a ajunge la viața muritoare, un sacrificiu din iubire. Demiurgul, Creatorul suprem, i se adresează nu unui oarecare ci fiului Cerului, Hyperion. Astfel toată opoziția între lumea nemuritoare și cea muritoare se transformă într-o metaforă amplă, în cadrul căreia autorul evidențiază condiția omului de geniu ("Ei au doar stele cu noroc... Noi nu cunoaștem moarte). Din dialogul celor doi reiese că mai degrabă este posibilă moartea Luceafărului decât ascendența fetei spre înțelegerea pe deplin a ființelor cosmice. 

               Într-adevăr, tabloul patru construiește antiteza dintre cele două iubiri ale fetei, deoarece este născută din pământ, se regăsește in lumea ei măruntă, dorințele de a atinge cosmicul sunt trecătoare și mult prea greu de realizat. În ultimele strofe Luceafărul se redescoperă pe sine și redescoperă lumea terestră, fiind o învățătură cu dublu sens. Deși pare o poveste tristă, o iubire neîmplinită, este de fapt o încercare trecută cu bine pentru omul de geniu. "In cercul strâmt" al oamenilor acesta nu s-ar putea adapta și îi privește cu detașare, in acelaşi timp numindu-se pe sine "nemuritor și rece".

              În concluzie, Mihai Eminescu creează o adevărată capodoperă pe tema condiției omului de geniu, folosindu-se de construcții lirice (eul liric - Luceafărul), o poveste de dragoste (genul epic), și dialoguri ample însoțite de explicații scenice și regizorale (genul dramatic), fiind cel mai complex și însemnat poem al său. 

                

George Bacovia - Plumb (comentariu)

       "Stam singur în cavou... și era vânt.../ Si scârțâiau coroanele de plumb."

         Cunoscut în special ca "marele poet simbolist", George Bacovia ocupă un loc binemeritat printre scriitorii români de seamă, care reuşeşte să creeze o poezie unică, atât din punct de vedere structural cât şi estetic, înfrumusețată de un grotesc axat de regulă pe un singur simbol. 

         Absolvent al Facultății de Drept din Iaşi, poetul nu ajunge să profeseze niciodată în domeniu, în schimb colaborează cu diverse reviste precum "Romanul literar" sau "Versuri" scriind poezii care îi impresionează puternic pe ascultători. Principalele sale volume de poezie publicate sunt "Plumb", "Scântei galbene", "Ştanțe burgheze" şi "Bucăți de noapte", iar criticii literari l-au denumit pe poet ca fiind un neosimbolist, scriind poezie modernă, depăşind epoca simbolistă. Alții au încadrat poezia sa în diverse curente ale modernismului, cum ar fi suprarealismul sau expresionismul.

         Sentimentele care domină în poezia bacoviană sunt starea de agonie, tristețe, boală, degradare fizică şi psihică, în care planul exterior accentuează starea sufletească deprimantă (planul interior). Realitatea este demoralizantă, amenințând să se prăbuşească. 

         Poezia "Plumb" este o artă poetică ce pune în evidență condiția eului liric într-un univers artificial. Titlul înfățișează un material anorganic, rece, greu, gri, anost, reprezentând greutatea sufletească și tristețea, răceala, monotonia. Atmosfera acestei poezii este tulburătoare, prin evocarea morții, prin câmpul său lexical: sicriu, cavou, coroane precum și prin repetiția cuvântului "plumb", devenit lait-motiv. Natura se împietrește din cauza greutății sufletești pe care poetul o resimte. Cavoul reprezintă simbolul izolării și delimitării spațiale, a sufocării. Poetul este singur, încercarea de a-și găsi amorul este zadarnică, deoarece totul în jur s-a transformat în plumb. Epitetul "aripile de plumb" sugerează o stare sufletească greoaie, împovăratică, neputința de se înălța și scăpa din universul al cărui prizonier este. 

         La nivel structural se observă o simetrie între cele două catrene iar tonul elegiac al poeziei este dat de iamb. Organizarea interioară a strofelor conferă o muzicalitate stranie, redată și prin repetarea obsesivă a cuvântului cheie "plumb". Din punct de vedere stilistic tabloul întunecat se realizează cu ajutorul metaforelor "flori de plumb", "coroane de plumb", precum și personificări "dormeau adânc sicriele de plumb", care sugerează lipsa de viață în repetate rânduri. Apartenența la simbolism a poeziei se realizează prin elementele de sinestezie - asocierea imaginilor vizuale cu cele auditive ("stăm în cavou... "și scârțâiau coroanele...") - simbolurile (fiind un mijloc de comunicare al senzațiilor), muzicalitatea textului precum și ambiguitatea limbajului (conexiunile dintre concret și abstract). 

        Ȋn concluzie, G. Bacovia reușește să creeze un lirism aparte fără să propună manifeste lirice, ci prin  universul distinct pe care acesta îl prezintă. Acesta creează adevărate personaje sumbre personificând lucrurile înconjurătoare, acoperindu-le cu o durere copleșitoare care este exteriorizată în peisaj nu pentru a se elibera pe sine de sentimentul de sufocare ci pentru a-l accentua, sugerând faptul că soarele, lumina și speranța se află într-un loc mult prea îndepărtat pentru a visa vreodată la atingerea lor mângâietoare. După cum afirma și criticul Ion Rotaru, "Plumb" reprezintă poezia care poate figura pe coperta întregii sale opere. 

In cautarea lui Cezanne - Peter Mayle (comentariu)

      "În aer se simte o imensă poftă de mâncare, cu o abundență spectaculoasă de brânzeturi, feluri de pâine și mezeluri, plus legume de toate formele și culorile. "

         Peter Mayle este un scriitor cu origini britanice care a fost determinat să-și găsească inspirația necesară pentru a scrie în viața fascinantă și relaxantă din Provence, Franța. Așa cum relatează The New York Times, Peter Mayle și-a început cariera la vârsta de 30 de ani, scriind cărți de educație sexuală pentru copii. Ulterior acesta alege să se mute împreună cu soția sa într-un mic sat, Menerbes, regiunea Provence, în anii 1980. Peter și-a dorit sa conceapă un roman cu totul diferit însă era mult prea absorbit de multitudinea culorilor și gusturilor din minunatul orășel așa că a decis să scrie întâmplări reale, scurte din viața sa de zi cu zi. Așa s-a născut cartea "Un an in Provence" care a avut un succes răsunător în Statele Unite, total neașteptat. Ulterior, acesta a mai scris romane despre Provence iar acestea au atras foarte mulți turiști de-a lungul timpului. După primul roman despre Franța a urmat cartea "Din nou în Provence", redactată într-un stil autobiografic și jurnalistic în care acesta relatează povestiri din interesantul orășel precum și schimbările apărute în familia sa după celebritatea dobândită. De la căutarea asiduă a celor mai bune trufe la degustări de vinuri și cumpărăturile din piețele pline de savoare, Peter Mayle a surprins fără exagerări esența locației de vis în care a decis să locuiască. La vârsta de 78 de ani, în anul 2018, acesta s-a stins din viață într-un spital din apropierea Provence-ului, în locul care l-a făcut să se simtă mai bine decât în țara sa natală. 

        1998 este anul de publicare a cărții "În căutarea lui Cezanne", un roman despre urmărirea unui tablou furat care îl are ca protagonist pe Andre Kelly, angajat în cadrul companiei unei celebre reviste care realizează reportaje despre locuitorii de pe Coasta de Azur. Însoțit de frumoasa și exuberanta Camilla, editorul revistei, acesta pleacă din Manhattan într-o călătorie de afaceri care îi va spori reputația ca fotograf de top. Ajuns în Franța toate mirosurile, gusturile și peisajele specifice îl îmbie și îi trezesc simțurile de mult amorțite: mireasma croissantelor cu unt din prăvălii, aroma cafelei proaspete și farmecul clădirilor străvechi, o minunăție! Însă pe parcursul încântătoarei șederi ochiul ager a lui Andre urmărește transportul neașteptat al unei opere de artă din casa respectabilă a familiei Denoyer: un tablou Cezanne. Împins de curiozitate și de pasiunea sa pentru asemenea tablouri acesta pornește într-o anchetă proprie în urma căreia cunoaște dedesubturile pieței negre de tablouri. Această urmărire este foarte palpitantă, amestecată cu numeroase delicii culinare și curiozități din lumea franceză. Stilul relaxat și aventuros al romanului reprezintă o lectură ușoară în care accentul nu este înclinat spre analiza psihologică sau auto-dezvoltarea personajelor ci spre călătoria fascinanta care are în centru, pe lângă urmărirea vinovaților, bucuria micilor plăceri ale vieții. 

         Peter Mayle a scris numeroase cărți de non-ficțiune cât și de ficțiune, ca "Un an bun", "Hoțul de vinuri", "Viață de câine" sau "Provence de la A la Z", fiecare din ele fiind perfectă pentru o lectură de vacanță, de preferat într-o locație călduroasă. Toate micile detalii olfactive și vizuale din povestirile sale te fac să savurezi și să apreciezi fiecare moment din concediul sezonului estival atât de așteptat. 

        O lectură savuroasă și plină de peripeții...

       "Merci Provence"

           

Ion Pillat - Aci sosi pe vremuri (comentariu literar)

       "La casa amintirii cu-obloane și pridvor/ Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor"...

           Editor, eseist, antologist, publicist și poet român, Ion Pillat creează opere în care tradiționalismul se îmbină cu modernismul prin meditația asupra trecerii timpului. Scriitor din perioada interbelică, acesta debutează sub semnul parnasianismului (``Visări păgâne`` 1912), scriind poezii reci și impersonale. Ulterior, Ion Pillat preia temele tradiționalismului, abordând subiecte legate de viața satului și folclor. Însă, așa cum precizează și George Călinescu, poetul preia și alte teme din numeroase surse de inspirație, fiind perceput ca un Vasile Alecsandri trecut printr-un proces de sensibilitate, datorită unor pasteluri spirituale. Ion Pillat a făcut parte din gruparea tradiționalistă din jurul revistei "Gândirea" alături de Bacovia, și I. Teodoreanu. Sub conducerea lui N. Crainic revista capătă o orientare ortodoxistă. Ortodoxismul se manifestă prin cultivarea temelor și motivelor religioase în conformitate cu spiritul național. 

         Poezia "Aci sosi pe vremuri" este o poezie tradiționalistă, o meditație asupra trecerii timpului, cuprinzând două secvențe literare: trecutul bunicilor și idila eului liric din prezent. Titlul este o propoziție afirmativă ce surprinde repere spațio-temporale "aci" (reîntoarcerea în satul natal). Propoziția sugerează veșnica reîntoarcere a omului spre locurile natale și mai ales spre casa părintească. Sentimentul din aceasta sintagme este de bucurie și nostalgie. În prima parte a poeziei se regăsesc numeroase elemente tradiționale care surprind decorul poveștii de iubire între bunicii poetului: pridvorul, lanul de secară, clopotul, luna. Poetul evocă amintirea bunicilor admirând atmosfera din trecut, unde cei doi îndrăgostiți erau tineri, inocenți, romantici și visători, în armonie cu natura. De asemenea, prezența feminină din trecut este mult superioară, fiind diafană, delicată, naturală, pe când cea din prezent deși este poate la fel de frumoasă nu își mai păstrează inocența specifică vremurilor trecute. Comparațiile au loc și la nivelul eului liric. Acesta față de bunicul său este ironic, naiv, neîncrezător, în timp ce portretul bunicului se conturează prin romantism, nerăbdare, visare. 

         În perspectiva tradiționalistă iubirea din trecut este ideală și fascinantă în timp ce idila prezentului nu mai are farmecul de altădată. Nostalgia întoarcerii la origini precum și sentimentul dezrădăcinării sunt elemente cheie tradiționale. Printre ele se enumeră și simplitatea și obiceiurile poporului, figurile emblematice vremii (bunicii) și copilăria. 

         În a doua jumătate a poeziei scriitorul meditează asupra trecerii timpului, exclamând "Ce straniu lucru vremea!", evocând tinerețea de altă dată, poetul identificându-se cu "ștersele portrete", și nu cu trupul său din prezent. Acesta pare să filozofeze referitor la vechea întrebare care pana nu demult îi măcina pe învățați și anume "Cine sunt eu?", considerând că trupul și mintea roase de vreme, de griji și capriciile societății nu te definesc nicidecum iar adevăratul "tău" se regăsește în inocența copilăriei. Căutarea trecutului îndepărtat pare să fie în zadar căci timpul este un maestru crud: "Căci trupul tău te uită, dar tu nu îl poți uita". 

         Un important motiv tradiționalist este reprezentat de motivul clopotului care răsună și în viața bunicilor săi dar și în prezent, reprezentând permanența dar în același timp este mesagerul unor mari schimbări (nunta sau moartea). Poate simboliza degradarea trupească dar și înălțarea spirituală după integrarea sufletului în veșnicie. 

         În poezie se subliniază o serie de mărci lexico-gramatical care pun în evidență cele două planuri temporale, adverbe de timp "pe atunci", "demult", "acum", "departe". Poezia este alcătuită din strofe cu câte două versuri cu rima împerecheată. 

         În concluzie, poezia "Aci sosi pe vremuri", se încadrează în tradiționalism prin subiectele tratate însă conține și elemente moderniste prin spiritualitate și subiectivitate, meditația asupra trecerii timpului formându-se prin compararea a două povești de iubire din timpuri diferite. 

Thomas Hardy – Primarul din Casterbridge

  "Nu înceta să se minuneze de continua intervenție a neprevăzutului ... era tocmai fata a cărei tinerețe îi arătase ca fericirea era doar un episod trecător în marea dramă a durerii."

       Născut în Dorset, Anglia în anul 1840 Thomas Hardy este un scriitor iconic pentru perioada naturalistă, ramura realismului influențată de către teoria evoluționistă a lui Charles Darwin. Deși este adeptul tradiționalismului în ceea ce privește construcția unui roman sau prin temele tratate, acesta deține un stil unic și original încercând să se îndepărteze de plictiseala și întunecimea satului natal, tipic englezesc. În principal, romanele sale se concentrează pe nefericirea și circumstanțele nefavorabile ale personajelor, subliniind importanta și influenta pe care mediul extern le poate avea. Romanele sunt plasate într-un spațiu semi-imaginar, comitatul Wessex. Aproape toate descrierile de peisaje din romanele sale sunt inspirate din acele locuri; decor ploios și acoperit de furtuni; veri calde cu un soare blând sau zile de toamnă cu o paletă de culori infinită.

        Cele mai importante opere ale sale sunt: Departe de lumea dezlanțuită (1874); Tess d’Urberville (1891); Primarul din Casterbridge (1891); Idilă pe un turn (1882); Doi ochi albaștri (1873).

         Romanul “Primarul din Casterbridge” relatează povestea de viață a unui simplu om (Michael Henchard) din clasa muncitoare, o viață stranie și întortocheată, ducându-l pe culmile gloriei sau dimpotrivă, în negrele adâncuri ale sărăciei și singurătății. Acesta își părăsește soția și fetita într-un mod nemaiîntâlnit, văzându-le într-un târg unui marinar blând. Cuprins de remușcări la un timp foarte scurt, Henchard se îndreaptă către Casterbridge, având la îndemână doar un coș vechi cu scule, și cu timpul își clădește ascensiunea socială și devine primarul mult iubit al orașului. În mod neașteptat soția lui, Susan, și fata pornesc într-o călătorie pentru a-l căuta iar când află că acesta are un alt statut social Susan decide să ia legătura cu el și cei doi stabilesc să își reia viața de căsătoriți ținând secret trecutul lor. Însă Henchard se lasă deseori condus de impulsuri de moment, nu stăruie prea mult în luarea unei decizii și soarta pare că îi creează rețeta perfectă pentru o viață de mizerie, deoarece societatea și propriul lui mod de a acționa îl duc la pierzanie. Chiar dacă prietenii și apropiații săi nu îi doresc răul în mod direct deciziile acestora îl afectează atât pe plan emoțional cât și financiar, precum scoțianul Farfrae care este mult mai priceput la agricultură și îi ia locul de primar sau fosta lui parteneră care se îndrăgostește fără să vrea de un alt bărbat. În final, acesta se simte descurajat, singur, și își recunoaște greșelile și felul sau pripit de a acționa și tot ce își dorește este să simtă afecțiune însă este prea târziu. 

      Criticii literari consideră romanul o adevărată capodoperă, cu descrieri amănunțite ale micilor momente extraordinare ce au loc în viața diferitelor personaje, folosind ochiul naturalistului ce se focusează asupra aspectelor pesimiste ale vieții omului. În fond, Michael Henchard este depresiv și auto-destructiv însă este compătimit de oamenii din jurul său. Ca cititor, pe tot parcursul romanului nu poți spera decât ca situația sa se va îndrepta și că își va găsi în sfârșit liniștea sufletească.

      Romanul abundă de mici întâmplări și evenimente care nu sunt decisive în firul epic dar ajută la descrierea orașului făcându-l sa pară un loc cât mai real și mai interesant.

       În concluzie, romanul “Primarul din Casterbridge” este unul complex, cu povești impresionante în care Thomas Hardy conturează viața compătimitoare a unui om simplu, simpatizându-l în final, totul fiind caracterizat printr-o descriere amănunțită și amplă. 

Nichita Stănescu - Lecția despre cub

       "Se ia o bucata de piatra/ Se cioplește cu o daltă de sânge"...

         Nichita Stănescu este un scriitor neomodernist, o conștiință artistică care a încercat să reinterpreteze poezia, transformând opera sa într-o aventură lirică originală (N. Manolescu). Acesta debutează la începutul anilor ‘60 surprinzând în poeziile sale un sistem lirico-filozofic în care elementele reale se combină cu cele abstracte. “Poezia nu este numai artă, ea este însăși viața, însuși sufletul vieții.”, mărturisea poetul. Într-adevăr, în lirica acestuia se regăsesc teme precum iubirea sau natura, ermetizate prin metafore inedite. Neomodernismul este curentul literar care încearcă să revigoreze modernismul, apărut ca un manifest împotriva comunismului care încerca sa îndepărteze cititorii de literatură. 

         Principalele trăsături neomoderniste pe care Nichita Stănescu le abordează sunt: îmbinarea elementelor reale cu cele abstracte, ermetizarea mesajelor cu ajutorul metaforelor, spiritul ironic. Aceste trăsături au fost preluate de către toți scriitorii contemporani precum Ana Blandiana, Marin Sorescu sau Nicolae Labiș. 

         Principalele opere cunoscute ale lui Nichita Stănescu sunt: “Leoaica tânără, iubirea” (poezii sentimentale); cele 11 elegii; Lecția despre cub (abstractizarea perfecțiunii); În dulcele stil clasic (revenirea la origini). 

         În poezia “Lecția despre cub” scriitorul meditează asupra unei întrebări filozofice și anume “Ce este frumosul?”. De aceea, pentru a crea imaginea perfectă artistul apelează la materia primă creată de planetă, în acest caz, piatra. Apoi aceasta este cioplită cu daltă de sânge, materia moartă obținând astfel o parte din lumea organică, urmând să se lustruiască cu ochiul celui ce privește dincolo de aparențe, ochiul înțeleptului Homer. Astrul central, Soarele, este nelipsit pentru a crea cubul, fiindcă este dătător de lumină, de căldura divină, căldura care atinge în diferite intensități toate ființele Pământului. În final, cubului i se dăruiește iubirea prin sărutările tuturor, necesară în viața fiecărui om, ea este ceea ce guvernează credința oamenilor. În aceasta rețetă totul pare desăvârșit, însă Nichita Stănescu adaugă încă o proprietate perfecțiunii: unicitatea. Unicul atribuie perfecțiunii un farmec aparte și stabilește faptul că nu poate exista altceva pe lume făcut cu aceeași exactitate, prin urmare un colț al cubului trebuie sfărâmat. Din punct de vedere vizual, perfecțiunea poate părea întreruptă în acest moment vital. De fapt, așa este percepută de ochiul superficial. In mod paradoxal, perfectul se naște chiar din limitarea creației finite, poate fi o notă de originalitate și nu imperfecțiune. Această operă poate fi interpretată că o metaforă pentru ființa umană dar și pentru creația artistică (sub orice formă). Perfecțiunea și frumusețea pot fi subiective, pot sau nu pot fi sinonime, depinzând doar de judecata fiecărui în parte. Din acest punct de vedere, poetul stabilește o antiteză între creator și receptarea creației de lumea exterioară, concepția perfecțiunii are dublă perspectivă. Artistul, ochiul priceput va vedea mereu dincolo de aparențe în timp ce “toți ceilalți” judecă superficial și lipsit de consistență. 

          La nivelul versificației, poezia este compusă din 13 versuri într-un stil neomodenist (folosirea versului liber). Figurile de stil care dau muzicalitate textului sunt metafora, repetiția, epitetele.

          În concluzie, “Lecția despre cub” reprezintă o poezie neomodernistă care tratează tema perfecțiunii creației artistice și subiectivitatea sa. 

Notre-Dame de Paris (comentariu literar) - Victor Hugo

 "Ea este tot ce am iubit'' - Quasimodo

Notre-Dame de Paris, de Victor Hugo este un roman gotic în care se prezintă viața Parisului din secolul al XV-lea. Este o frescă socială, o înfățișare a evenimentelor obișnuite în acea perioadă, evenimente precum revoltele populare, răzmerițele sociale, ceremoniile fastuoase și execuțiile publice realizate prin spânzurare, toate acestea având ca punct central faimoasa catedrală Notre-Dame. Autorul descrie în amănunt, pe parcursul a două capitole, arhitectura celebrei construcții în stil gotic, dându-i viață prin modul în care prezintă toate detaliile legate de stilul ei architectural unic. Pornind de la cuvântul grecesc ÁΝÁΓΚH, scobit în piatra ce reprezintă trupul maiestuasei catedrale, cuvânt scris cu majuscule, având ceva lugubru în cuprinsul său, autorul este izbit de misterioasele litere gotice și se hotărăște să construiască romanul de față, să aducă la viață catedrala Notre-Dame de Paris.

Romanul are mai multe planuri narative, prezentând pe de-o parte dragostea nutrită de diformul clopotar Quasimodo pentru tânăra țigancă Esmeralda, iar pe de altă parte obsesia diabolică a tutorelui său, dom Claude Frollo pentru aceeași țigancă, sentimentele acesteia pentru căpitanul Phoebus, pe care ea îl iubește cu adevărat, și căsătoria mijlocită de urciorul spart, dintre poetul Pierre Gringoire și Esmeralda. Aceste planuri narative se îmbină armonios de-a lungul operei și alcătuiesc tema principală a acesteia - dragostea neîmpărtășită de către persoana iubită precum și ispășirea prin dragoste a pedepsei capitale.

Îndrăgostită de căpitanul Phoebus care o salvează în momentul în care clopotarul cu ajutorul lui Claude Frollo vor să o răpească, scenă la care asistă fără voia sa și bietul poet Pierre Gringoare, țiganca Esmeralda este supusă prin această dragoste unui chin lăutric căruia cu greu îi face față. Totodată ea este torturată de obsesia patologică pe care o dezvoltă arhidiaconul pentru persoana sa, bolnav fiind de gelozie, el vrea să îl ucidă pe căpitan cu ajutorul unui pumnal, presupusă crimă pentru care țiganca este condamnată la moarte. Ulterior, aflându-se că Phoebus nu este mort, ura nemărginită a lui dom Claude Frollo se manifestă din ce în ce mai acut, obsesia acestuia pentru Esmerarla ajungând până acolo încât acesta să îi dorească moartea, știind-o mai bine spânzurată, decât în brațele căpitanului, pe care îl consideră rival. Ea totuși îl strigă pe iubitul său, pe dragul ei Phoebus, însă indolența acestuia vis-a-vis de sentimentele fetei, pe care ea totuși nu o observă, așteptarea aceasta, o rănește profund.

Diabolicul arhidiacon o urmărește pe parcursul întregii povești, din momentul în care acesta o observă cum dansează împreună cu căprița sa, Djali, de pe înălțimile de piatră ale turlelor catedralei gotice. Tot de acolo o urmărește și bietul cocoșat, Quasimodo, acesta amintindu-și cu dragoste chipul țigăncii, acel chip angelic pe care l-a observat pentru prima dată când aceasta i-a adus apă, diformul clopotar bătut fiind, și umilit la stâlpul infamiei.

Când este condamnată la moarte pentru tentativa de crimă a netrebnicului arhidiacon, Quasimodo o salvează pe tânără și pe căprița sa, oferindu-i azil, adică adăpost, chiar între zidurile reci ale impozantei catedrale. Cât timp Esmeralda este ținută în odăița pe care cocoșatul i-o oferă ca adăpost, acesta se îndrăgostește de ea, însă sluțenia, diformitatea și vocea sa răgușită o sperie pe fată. Aceasta însă observă bunătatea din inima clopotarului, în ciuda înfățisării sale, a sluțeniei pe care o posedă din naștere. Încearcă să îi vorbească, însă reticența ei, cauzată de teama de a privi fața nenorocitului este compensată de inima sa atât de bună; acest lucru o liniștește și îi inspiră încredere și chiar compasiune pentru singuraticul clopotar ai cărui unici prieteni erau clopotele lăcașului ce îi era loc de muncă și casă totodată.

Sfârșitul romanului este unul tragic. De pe înălțimile turlelor de la Notre-Dame, Quasimodo asistă plângând la executarea Esmeraldei, ulterior prinsă de către Claude Frollo, blestemul vieții ei. Cocoșatul observă râsul malefic, fără pic de regret al tutorelui său, în momentul în care tinerei îi este curmată viața prin spânzurare. Ura din inima sa, asistând la această nenorocire, ură atât de puternică pe cât era dragostea lui pentru Esmeralda, îl împinge pe clopotar la comiterea crimei. Acesta se strecoară în spatele arhidiaconului și îl îmbrâncește pe acesta, care cade în gol și moare apoi pe pietrele din fața catedralei, așa luând sfârșit ura acumulată în sufletul cocoșatului de la Notre-Dame care dispare și el odată cu iubirea vieții lui, Esmeralda. Aceasta este ispășirea prin dragoste, la strigătul de profundă durere a lui Quasimodo: ''Ea este tot ce am iubit''.

Un roman impresionant, ce merită citit, dându-ne un exemplu al dragostei ce poate exista în imina unui individ, indiferent cât de slut sau de diform este acesta, dar și un exemplu al faptului că nu orice preot este bun așa cum ar fi de așteptat, că tot ce se presupune a fi sfânt, poate dezvolta obsesii diabolice, desfrâu, ură, dorință de moarte.