Marin Preda - Moromeții

 

            “Un om nu e ceea ce cred alții despre el că este. Ba chiar câteodată e cu totul altceva.”

        Considerat unul dintre cei mai importanți scriitori postbelici, Marin Preda, este cunoscut în literatura română pentru crearea Moromeților, un roman publicat în 1955, care prin vocea empatică și curioasă cu privire la personajele principale, naratorul devine personaj martor. Romanul Moromeții are ca și repere spațio-temporale un sat din județul Teleorman, acțiunea petrecându-se în timpul perioadei interbelice. Primul volum este structurat în trei părți. În prima parte ni se înfățișează viața de zi cu zi într-o perioadă de vară a familiei, cu lucrul la câmp și nesfârșitele seri din poiana lui Iocan. A doua parte include recoltarea grâului precum și contemplarea lui Moromete asupra dorinței fiului său de a merge școala, evidențiindu-se relația dintre cei doi. A treia parte conflictul tatălui cu fiii săi cei mari care fug de acasă cu bunurile familiei, lăsând problemele taxelor pe mâna lui Moromete. 

 

        De departe cea mai apropiată temă de către acest roman este confruntarea omului cu istoria, care oferă atât de mult context relațiilor inter-familiale în jurul cărora gravitează romanul. Deși pare nesfârșit, precum simte și Ilie Moromete la începutul romanului în timp ce își trage sufletul fumând o țigară în fața porții, timpul se îndreaptă cu pași repezi spre mari schimbări, atât financiare cât și personale. Perioada interbelică din primul volum al romanului este intens dezbătută și în zilele lungi de vară din poiana lui Iocan, iar cel de al doilea volum îl surprinde pe fiul său mai mic urmând noile timpuri și asimilând politica vremurilor – acela al revoluției ruse.Sinteza tuturor eroilor masculini și oglinda tatălui autorului, Ilie Moromete este personajul central, axial, înalțător, în funcție de care se construiește întreg universul narativ, cu o figură superioară față de tiparele țăranului obișnuit. Acesta este personajul principal al romanului, iar în funcție de evoluția sa se construiesc și celelalte personaje și fire narative. Familia sa, compusă din trei fii din prima căsătorie și alți trei copii, împreună cu mama lor și actuala soție a lui Moromete, pare lipsită de probleme sociale în ochii tatălui.

        Secvența cinei în familia lui Moromete este o scenă care se realizează prin acumulare de detalii și ni se oferă unele indicii despre intențiile personajelor sau despre condiția lor. Astfel, Catrina stă preocupată lângă oalele cu mâncare avându-i pe copiii ei lângă ea, fiii cei mari ai lui Moromete stau aproape de iesire, sugerând dorința lor de a pleca iar Niculae fiind cel mai mic copil stă turcește direct pe pământ și nu are scaun. Autoritatea tatălui este însă cea care îi ține împreună, Moromete stând la masă parcă deasupra tuturor, neștiind de fapt de nemulțumirile membrilor familiei. Nepăsător, contemplativ, ironic, acesta se concentrează în primele capitole pe lipsurile financiare și pe problemele politice pe care le discuta adesea cu ceilalți locuitori ai satului. Consecintele faptelor sale sunt ilustrate prin simbolistică, astfel scena tăierii salcâmului împreună cu fiul său Nilă, se face pe un fundal de bocete venite dinspre cimitir, iar după tăierea acestuia toate împrejurimile casei se fac mici, cerul deschizându-se liber și sălbatic asupra câmpiei. Salcâmul pe care acum socotește că este bine să îl taie, devine un suprapersonaj, care dă contur destinului lui Moromete. Era cel care asigura verticalitate, sens și coerență în lumea dezorientată și parcă pierdută a personajului. Celelalte personaje îl caracterizează în mod diferit pe parcursul romanului, în funcție de relația lui cu aceștia sau de deciziile pe care le adoptă. Astfel, soția lui Catrina, îl consideră delăsător, leneș și păcătos, pentru că își petrece mult timp la taifasuri sau bând și fumând, Niculae, copilul său cel mai mic, spune despre el că era ‚un om care gândea și gândirea lui era limpede’, iar primarul Aristide îl consideră un om de încredere și îl împrumută cu bani când are nevoie. Caracterizarea sa directă este facută de autor prin consemnări ale starilor sale, ‚vesel’, ‚tulburat’, ‚țeapăn și sumbru’ iar sursa acestor manifestări nu este mereu explicată. De departe cel mai puternic conflict și cel care îl marchează cel mai tare este provocat de fiii săi cei mari care plănuiesc să fugă de acasă. Aici Moromete trăiește drama paternității, ilustrată prin șederea de unul singur în câmpul proaspăt recoltat. Deși singur, aici se simte afundat în lumea din sat și nu poate înțelege ce i-a întors copiii împotriva lui. Precum afirmă și criticul Nicolae Manolescu, Moromete se simte amăgit, simte că timpul și împrejurările i-au întins o capcană și i-a întors copiii împotriva lui. Spirit contemplativ, acesta se întreabă: ‚Cum să trăiești dacă nu ești liniștit?’,  neexplicându-și decizia lor, și nu se limitează la a crede că pur și simplu este în firea lucrurilor ca părinții să nu fie înțeleși de copii. Scena pune în evidență adevărata dramă a lui Moromete, care nu este de ordin economic, ci izvorăște dintr-un simț al paternității rănite.

        În relația sa cu Niculae, copilul cel mic care dorește nespus de mult să meargă la școală, Moromete se arată înțelegător, dar și aspru și ferm, insuflându-i lui Niculae gândirea tradițională a satului, în discuțiile în contradictoriu despre rostul țăranului pe lume, tradiții și gospodăria agricolă. Astfel, Niculae va conserva mai mult decât frații lui această mentalitate țărănească, în care bunul simț primează asupra tuturor și devine darul cel mai de preț pe care tatăl i-o poate face fiului său. Destinele lor sunt asemănătoare, repetând aceleași întâmplări în alte condiții istorice, iar chiar dacă aparent le contestă, Niculae își însușește pe nesimțite principiile tatălui. Deși o relație dificilă, aceasta nu are parte de conflicte adânci, lăsând loc de reconciliere. În final, Niculae este copilul dornic de cunoaștere și schimbare, iar Ilie Moromete este tatăl care privește de parte cum satul arhaic și civilizația moromețiană sunt sortite dispariției.

        În concluzie, ‚Moromeții’ este romanul realist social care prin limitarea omniscienței reușește să redea conflictele interioare ale unor oameni aparent simpli, de la țară, dramele politice și sociale, și mai presus de toate, spiritul unei lumi arhaice, autentice, tradiționale.