Mizerabilii – o capodoperă literară a umanității

 

,, Atâta vreme cât va exista, din pricina legilor și a moravurilor, un blestem social, care creează în chip artificial, în plină civilizație, adevărate iaduri, agravând cu o fatalitate omenească destinul, care e de esență divină; atâta vreme cât cele trei probleme ale secolului, și anume înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea întunericului nu vor fi rezolvate; atâta vreme cât în anumite pături sociale constrângerile vor fi cu putință, cu alte cuvinte și într-un sens și mai larg, atâta vreme cât pe pământ vor dăinui ignoranța și mizeria – cărți de felul celei de față nu vor fi zadarnice.’’

Victor Hugo, Hauteville-House, 1 ianuarie 1862

 

          Romanul Mizerabilii, scris de Victor Hugo în vreme ce acesta era în exil, este o adevărată capodoperă, o impresionantă frescă socială care abordează problema umanității în profunzimea ei, tratând-o atât într-un sens mai larg, obiectiv, propunându-și totodată să exemplifice în mod subiectiv cele mai mari probleme ale omului ca individ. Este o carte unică, ea tratând serios latura umană mai puțin plăcută, defectele cele mai pregnante ale omului, mizeriile de care acesta este capabil, tertipurile la care e în stare să apeleze pentru a ieși cu bine dintr-o situație, scormonind amănunțit psihicul acestuia și analizându-l cât mai profund.

          Romanul debutează cu descrierea domnului Myriel care era episcop la Digne. Acest personaj, pe numele său întreg, Charles-François-Bienvenu Myriel, este un om cumsecade, un om bun, așa cum e firesc pentru un episcop, însă prea bun, această însușire aducând cu ea și o naivitate, chiar o încredere prea mare în oameni, ceea ce îl afectează în mod direct. Astfel, la prima întâlnire pe care acesta o are cu Jean Valjean, un ocnaș eliberat în urmă cu câteva zile, episcopul dă dovadă de o prea mare încredere adăpostindu-l pe acesta sub propriul acoperiș, în ciuda faptului că el însuși îi spusese cine este cu adevărat. În urma acestui fapt are loc un furt, ocnașul însușindu-și niște obiecte prețioase din casa episcopului, constând într-un coș cu argintărie. El dispare în noapte, contopindu-se cu întunericul și i se pierde urma, deocamdată.

          Cine este acest Jean Valjean? El este personajul principal al romanului, eroul care ne va însoți pe parcursul întregului fir narativ, ocnașul, tâlharul, depravatul care totuși impresionează prin faptul că vrea să se căiască, să se schimbe, să devină un altfel de om. El vrea să urmeze exemplul episcopului, omul căruia i se confesează,  promițându-i să nu mai fure; în urma acestei promisiuni ceva înăuntrul răufăcătorului se schimbă, episcopul îi sădește în suflet sămânța bunătății; el este cel care îi modelează caracterul, pecetea pe care și-o pune asupra psihicului lui Jean Valjean are o influență atât de benefică încât vom asista la schimbările subtile, uneori chiar profunde pe care acesta le suferă și care îl transformă în cel pe care îl vom regăsi în final.

          În continuare, pe Jean Valjean îl vom recunoaște sub un alt nume, acela de domnul Madeleine, momentul în care destinul său se încrucișează cu cel al Fantinei dezvăluind schimbarea la care a fost supus personajul și roadele pe care aceasta le dă. Astfel, fostul ocnaș începe să își dezvolte o mică afacere în Montreuil-sur-Mer, aceasta prosperând, aducând bunăstarea în întregul ținut și de asemenea recunoștința locuitorilor orășelului. Această recunoștință capată o atât de mare amploare încât domnul Madeleine este ales primar în restrânsa comunitate.

          În contextul prezentat mai sus, Jean o întâlnește pe sărmana Fantine, o femeie rămasă pe drumuri care încercă din răsputeri să își întrețină fetița, pe Cosette. Micuța era crescută de soții Thenardier, niște hangii ticăloși care îi cereau bani mai mereu, cu toate că fata era o servitoare și avea un trai lamentabil la hanul acestora. Primarul, înduioșat, îi promite Fantinei că va avea grijă de copila ei, urmând să își îndeplinească priomisiunea chiar cu pretul vieții.

Jean Valjean va intra de mai multe ori în închisoare și își va schimba domiciliul și identitatea în câteva rânduri pe parcursul operei. Acest lucru este pricinuit de perspicacitatea inspectorului Javert, care îl urmărește pe fostul ocnaș, știindu-i adevărata identitate. Însă, Jean reușește, într-o situație limită, când aproape era să fie încolțit de vulpoiul Javert, să se refugieze cu Cosette, pe care începuse să o îndrăgească foarte mult, la mănăstirea Petit-Picpus.

Narațiunea e curmată de o ruptură temporală; începe o nouă etapă din existența lui Jean Valjean și apar noi personaje care-și vor încrucișa destinul cu al lui. Se ivesc astfel de sub pana scriitorului micul Gavroche, simpaticul vagabond parizian (cu totul întâmplător, fiul abandonat al Iui Thenardier), și Marius Pontmercy, un student la drept cu vizibile simpatii republicane, în ciuda opiniei bunicului său, Gillenormand, aparținând micii burghezii, adept ferm al regalității. Marius se îndrăgostește și este la rândul lui iubit de Cosette. Cât despre Jean Valjean, el  se prezintă sub o nouă înfățișare, ca domnul Leblanc; printre năpăstuiții pe care-i ajută se numără și soții Thenardier, apăruți acum sub numele de Jondrette, ruinați, bătuți de soarta, dar nu mai puțin haini la suflet. Fără să știe cu cine are de-a face, domnul Leblanc abia scapă din capcana pe care i-o întinde protejatul său și reușește să dispară la timp, chiar înainte de sosirea lui Javert, care-l arestează pe vicleanul fost hangiu. Peste nu foarte multă vreme acesta va reuși totuși să evadeze, grație și ajutorului dat din naivitate de către Gavroche. Întamplarea neplăcută cu Thenardier îl determină pe Jean Valjean să-și schimbe în grabă domiciliul, ceea ce îl deznădăjduiește pe Marius, care, tocmai când se hotărâse s-o ceara de soție pe Cosette, n-o mai găsește nicăieri.

Între timp izbucnește revoluția din iunie 1832, descrisă în pagini foarte bine documentate de către autor. Jean Valjean, Marius Pontmercy și micul Gavroche se vor găsi de aceeași parte a baricadei. Acesta este un capitol cutremurător, mai sumbru, pe parcursul său relevându-se o perioadă neagră din istoria Franței.

Toți membrii baricadei, acești eroi conduși de bravul Enjolras, vor muri unul câte unul, rămânând în viață doar Marius si Jean Valjean. Acesta îl salvează de la moarte pe cel pe care îl ura, făcându-l direct responsabil de separarea dintre el și Cosette. Pe parcursul drumului către casă, ținând în brațe trupul inert a lui Marius, grav rănit în lupta de pe baricadă, îi întâlnește pe Thenardier și pe Javert, care se învoiseră să îl prindă și să îl aresteze. După ce îl duce pe rănit în casă, Jean se așteaptă să fie dus la sediul poliției, însă Javert pleacă descumpănit întrucât nu are puterea necesară pentru a-l aresta pe cel care îi salvase viața. Neîndeplinindu-și datoria față de justitie, Javert înnebunește și se sinucide, aruncându-se în Sena.

La finalul operei, lucrurile se întorc în favoarea lui Marius și a Cosettei. Acesta își revine, datorită îngrijirilor speciale pe care le primește și se căsătorește din dragoste cu scumpa lui Cosette, având binecuvântarea bunicului Gillenormand. Jean Valjean ia decizia de a-i spune lui Marius tot adevărul despre trecutul său. I se  confesează acestuia pe patul de moarte, îndeplinindu-și astfel promisiunea făcută episcopului Myriel, aceea de a se căi pentru păcatele sale.

Romanul Mizerabilii se configurează, așadar, ca o mare panoramă istorică de moravuri sociale, ca o descriere amplă a unor destine individuale, ca o realitate sentimentală confesivă sau ca o atitudine tranșantă politică și morală. Acesta reprezintă istoria unui om și a unei conștiințe cu profunzimea ei specifică, în același timp putând fi considerat fresca unei întregi epoci.

 

 

Marin Preda - Moromeții

 

            “Un om nu e ceea ce cred alții despre el că este. Ba chiar câteodată e cu totul altceva.”

        Considerat unul dintre cei mai importanți scriitori postbelici, Marin Preda, este cunoscut în literatura română pentru crearea Moromeților, un roman publicat în 1955, care prin vocea empatică și curioasă cu privire la personajele principale, naratorul devine personaj martor. Romanul Moromeții are ca și repere spațio-temporale un sat din județul Teleorman, acțiunea petrecându-se în timpul perioadei interbelice. Primul volum este structurat în trei părți. În prima parte ni se înfățișează viața de zi cu zi într-o perioadă de vară a familiei, cu lucrul la câmp și nesfârșitele seri din poiana lui Iocan. A doua parte include recoltarea grâului precum și contemplarea lui Moromete asupra dorinței fiului său de a merge școala, evidențiindu-se relația dintre cei doi. A treia parte conflictul tatălui cu fiii săi cei mari care fug de acasă cu bunurile familiei, lăsând problemele taxelor pe mâna lui Moromete. 

 

        De departe cea mai apropiată temă de către acest roman este confruntarea omului cu istoria, care oferă atât de mult context relațiilor inter-familiale în jurul cărora gravitează romanul. Deși pare nesfârșit, precum simte și Ilie Moromete la începutul romanului în timp ce își trage sufletul fumând o țigară în fața porții, timpul se îndreaptă cu pași repezi spre mari schimbări, atât financiare cât și personale. Perioada interbelică din primul volum al romanului este intens dezbătută și în zilele lungi de vară din poiana lui Iocan, iar cel de al doilea volum îl surprinde pe fiul său mai mic urmând noile timpuri și asimilând politica vremurilor – acela al revoluției ruse.Sinteza tuturor eroilor masculini și oglinda tatălui autorului, Ilie Moromete este personajul central, axial, înalțător, în funcție de care se construiește întreg universul narativ, cu o figură superioară față de tiparele țăranului obișnuit. Acesta este personajul principal al romanului, iar în funcție de evoluția sa se construiesc și celelalte personaje și fire narative. Familia sa, compusă din trei fii din prima căsătorie și alți trei copii, împreună cu mama lor și actuala soție a lui Moromete, pare lipsită de probleme sociale în ochii tatălui.

        Secvența cinei în familia lui Moromete este o scenă care se realizează prin acumulare de detalii și ni se oferă unele indicii despre intențiile personajelor sau despre condiția lor. Astfel, Catrina stă preocupată lângă oalele cu mâncare avându-i pe copiii ei lângă ea, fiii cei mari ai lui Moromete stau aproape de iesire, sugerând dorința lor de a pleca iar Niculae fiind cel mai mic copil stă turcește direct pe pământ și nu are scaun. Autoritatea tatălui este însă cea care îi ține împreună, Moromete stând la masă parcă deasupra tuturor, neștiind de fapt de nemulțumirile membrilor familiei. Nepăsător, contemplativ, ironic, acesta se concentrează în primele capitole pe lipsurile financiare și pe problemele politice pe care le discuta adesea cu ceilalți locuitori ai satului. Consecintele faptelor sale sunt ilustrate prin simbolistică, astfel scena tăierii salcâmului împreună cu fiul său Nilă, se face pe un fundal de bocete venite dinspre cimitir, iar după tăierea acestuia toate împrejurimile casei se fac mici, cerul deschizându-se liber și sălbatic asupra câmpiei. Salcâmul pe care acum socotește că este bine să îl taie, devine un suprapersonaj, care dă contur destinului lui Moromete. Era cel care asigura verticalitate, sens și coerență în lumea dezorientată și parcă pierdută a personajului. Celelalte personaje îl caracterizează în mod diferit pe parcursul romanului, în funcție de relația lui cu aceștia sau de deciziile pe care le adoptă. Astfel, soția lui Catrina, îl consideră delăsător, leneș și păcătos, pentru că își petrece mult timp la taifasuri sau bând și fumând, Niculae, copilul său cel mai mic, spune despre el că era ‚un om care gândea și gândirea lui era limpede’, iar primarul Aristide îl consideră un om de încredere și îl împrumută cu bani când are nevoie. Caracterizarea sa directă este facută de autor prin consemnări ale starilor sale, ‚vesel’, ‚tulburat’, ‚țeapăn și sumbru’ iar sursa acestor manifestări nu este mereu explicată. De departe cel mai puternic conflict și cel care îl marchează cel mai tare este provocat de fiii săi cei mari care plănuiesc să fugă de acasă. Aici Moromete trăiește drama paternității, ilustrată prin șederea de unul singur în câmpul proaspăt recoltat. Deși singur, aici se simte afundat în lumea din sat și nu poate înțelege ce i-a întors copiii împotriva lui. Precum afirmă și criticul Nicolae Manolescu, Moromete se simte amăgit, simte că timpul și împrejurările i-au întins o capcană și i-a întors copiii împotriva lui. Spirit contemplativ, acesta se întreabă: ‚Cum să trăiești dacă nu ești liniștit?’,  neexplicându-și decizia lor, și nu se limitează la a crede că pur și simplu este în firea lucrurilor ca părinții să nu fie înțeleși de copii. Scena pune în evidență adevărata dramă a lui Moromete, care nu este de ordin economic, ci izvorăște dintr-un simț al paternității rănite.

        În relația sa cu Niculae, copilul cel mic care dorește nespus de mult să meargă la școală, Moromete se arată înțelegător, dar și aspru și ferm, insuflându-i lui Niculae gândirea tradițională a satului, în discuțiile în contradictoriu despre rostul țăranului pe lume, tradiții și gospodăria agricolă. Astfel, Niculae va conserva mai mult decât frații lui această mentalitate țărănească, în care bunul simț primează asupra tuturor și devine darul cel mai de preț pe care tatăl i-o poate face fiului său. Destinele lor sunt asemănătoare, repetând aceleași întâmplări în alte condiții istorice, iar chiar dacă aparent le contestă, Niculae își însușește pe nesimțite principiile tatălui. Deși o relație dificilă, aceasta nu are parte de conflicte adânci, lăsând loc de reconciliere. În final, Niculae este copilul dornic de cunoaștere și schimbare, iar Ilie Moromete este tatăl care privește de parte cum satul arhaic și civilizația moromețiană sunt sortite dispariției.

        În concluzie, ‚Moromeții’ este romanul realist social care prin limitarea omniscienței reușește să redea conflictele interioare ale unor oameni aparent simpli, de la țară, dramele politice și sociale, și mai presus de toate, spiritul unei lumi arhaice, autentice, tradiționale.