Mizerabilii – o capodoperă literară a umanității

 

,, Atâta vreme cât va exista, din pricina legilor și a moravurilor, un blestem social, care creează în chip artificial, în plină civilizație, adevărate iaduri, agravând cu o fatalitate omenească destinul, care e de esență divină; atâta vreme cât cele trei probleme ale secolului, și anume înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea întunericului nu vor fi rezolvate; atâta vreme cât în anumite pături sociale constrângerile vor fi cu putință, cu alte cuvinte și într-un sens și mai larg, atâta vreme cât pe pământ vor dăinui ignoranța și mizeria – cărți de felul celei de față nu vor fi zadarnice.’’

Victor Hugo, Hauteville-House, 1 ianuarie 1862

 

          Romanul Mizerabilii, scris de Victor Hugo în vreme ce acesta era în exil, este o adevărată capodoperă, o impresionantă frescă socială care abordează problema umanității în profunzimea ei, tratând-o atât într-un sens mai larg, obiectiv, propunându-și totodată să exemplifice în mod subiectiv cele mai mari probleme ale omului ca individ. Este o carte unică, ea tratând serios latura umană mai puțin plăcută, defectele cele mai pregnante ale omului, mizeriile de care acesta este capabil, tertipurile la care e în stare să apeleze pentru a ieși cu bine dintr-o situație, scormonind amănunțit psihicul acestuia și analizându-l cât mai profund.

          Romanul debutează cu descrierea domnului Myriel care era episcop la Digne. Acest personaj, pe numele său întreg, Charles-François-Bienvenu Myriel, este un om cumsecade, un om bun, așa cum e firesc pentru un episcop, însă prea bun, această însușire aducând cu ea și o naivitate, chiar o încredere prea mare în oameni, ceea ce îl afectează în mod direct. Astfel, la prima întâlnire pe care acesta o are cu Jean Valjean, un ocnaș eliberat în urmă cu câteva zile, episcopul dă dovadă de o prea mare încredere adăpostindu-l pe acesta sub propriul acoperiș, în ciuda faptului că el însuși îi spusese cine este cu adevărat. În urma acestui fapt are loc un furt, ocnașul însușindu-și niște obiecte prețioase din casa episcopului, constând într-un coș cu argintărie. El dispare în noapte, contopindu-se cu întunericul și i se pierde urma, deocamdată.

          Cine este acest Jean Valjean? El este personajul principal al romanului, eroul care ne va însoți pe parcursul întregului fir narativ, ocnașul, tâlharul, depravatul care totuși impresionează prin faptul că vrea să se căiască, să se schimbe, să devină un altfel de om. El vrea să urmeze exemplul episcopului, omul căruia i se confesează,  promițându-i să nu mai fure; în urma acestei promisiuni ceva înăuntrul răufăcătorului se schimbă, episcopul îi sădește în suflet sămânța bunătății; el este cel care îi modelează caracterul, pecetea pe care și-o pune asupra psihicului lui Jean Valjean are o influență atât de benefică încât vom asista la schimbările subtile, uneori chiar profunde pe care acesta le suferă și care îl transformă în cel pe care îl vom regăsi în final.

          În continuare, pe Jean Valjean îl vom recunoaște sub un alt nume, acela de domnul Madeleine, momentul în care destinul său se încrucișează cu cel al Fantinei dezvăluind schimbarea la care a fost supus personajul și roadele pe care aceasta le dă. Astfel, fostul ocnaș începe să își dezvolte o mică afacere în Montreuil-sur-Mer, aceasta prosperând, aducând bunăstarea în întregul ținut și de asemenea recunoștința locuitorilor orășelului. Această recunoștință capată o atât de mare amploare încât domnul Madeleine este ales primar în restrânsa comunitate.

          În contextul prezentat mai sus, Jean o întâlnește pe sărmana Fantine, o femeie rămasă pe drumuri care încercă din răsputeri să își întrețină fetița, pe Cosette. Micuța era crescută de soții Thenardier, niște hangii ticăloși care îi cereau bani mai mereu, cu toate că fata era o servitoare și avea un trai lamentabil la hanul acestora. Primarul, înduioșat, îi promite Fantinei că va avea grijă de copila ei, urmând să își îndeplinească priomisiunea chiar cu pretul vieții.

Jean Valjean va intra de mai multe ori în închisoare și își va schimba domiciliul și identitatea în câteva rânduri pe parcursul operei. Acest lucru este pricinuit de perspicacitatea inspectorului Javert, care îl urmărește pe fostul ocnaș, știindu-i adevărata identitate. Însă, Jean reușește, într-o situație limită, când aproape era să fie încolțit de vulpoiul Javert, să se refugieze cu Cosette, pe care începuse să o îndrăgească foarte mult, la mănăstirea Petit-Picpus.

Narațiunea e curmată de o ruptură temporală; începe o nouă etapă din existența lui Jean Valjean și apar noi personaje care-și vor încrucișa destinul cu al lui. Se ivesc astfel de sub pana scriitorului micul Gavroche, simpaticul vagabond parizian (cu totul întâmplător, fiul abandonat al Iui Thenardier), și Marius Pontmercy, un student la drept cu vizibile simpatii republicane, în ciuda opiniei bunicului său, Gillenormand, aparținând micii burghezii, adept ferm al regalității. Marius se îndrăgostește și este la rândul lui iubit de Cosette. Cât despre Jean Valjean, el  se prezintă sub o nouă înfățișare, ca domnul Leblanc; printre năpăstuiții pe care-i ajută se numără și soții Thenardier, apăruți acum sub numele de Jondrette, ruinați, bătuți de soarta, dar nu mai puțin haini la suflet. Fără să știe cu cine are de-a face, domnul Leblanc abia scapă din capcana pe care i-o întinde protejatul său și reușește să dispară la timp, chiar înainte de sosirea lui Javert, care-l arestează pe vicleanul fost hangiu. Peste nu foarte multă vreme acesta va reuși totuși să evadeze, grație și ajutorului dat din naivitate de către Gavroche. Întamplarea neplăcută cu Thenardier îl determină pe Jean Valjean să-și schimbe în grabă domiciliul, ceea ce îl deznădăjduiește pe Marius, care, tocmai când se hotărâse s-o ceara de soție pe Cosette, n-o mai găsește nicăieri.

Între timp izbucnește revoluția din iunie 1832, descrisă în pagini foarte bine documentate de către autor. Jean Valjean, Marius Pontmercy și micul Gavroche se vor găsi de aceeași parte a baricadei. Acesta este un capitol cutremurător, mai sumbru, pe parcursul său relevându-se o perioadă neagră din istoria Franței.

Toți membrii baricadei, acești eroi conduși de bravul Enjolras, vor muri unul câte unul, rămânând în viață doar Marius si Jean Valjean. Acesta îl salvează de la moarte pe cel pe care îl ura, făcându-l direct responsabil de separarea dintre el și Cosette. Pe parcursul drumului către casă, ținând în brațe trupul inert a lui Marius, grav rănit în lupta de pe baricadă, îi întâlnește pe Thenardier și pe Javert, care se învoiseră să îl prindă și să îl aresteze. După ce îl duce pe rănit în casă, Jean se așteaptă să fie dus la sediul poliției, însă Javert pleacă descumpănit întrucât nu are puterea necesară pentru a-l aresta pe cel care îi salvase viața. Neîndeplinindu-și datoria față de justitie, Javert înnebunește și se sinucide, aruncându-se în Sena.

La finalul operei, lucrurile se întorc în favoarea lui Marius și a Cosettei. Acesta își revine, datorită îngrijirilor speciale pe care le primește și se căsătorește din dragoste cu scumpa lui Cosette, având binecuvântarea bunicului Gillenormand. Jean Valjean ia decizia de a-i spune lui Marius tot adevărul despre trecutul său. I se  confesează acestuia pe patul de moarte, îndeplinindu-și astfel promisiunea făcută episcopului Myriel, aceea de a se căi pentru păcatele sale.

Romanul Mizerabilii se configurează, așadar, ca o mare panoramă istorică de moravuri sociale, ca o descriere amplă a unor destine individuale, ca o realitate sentimentală confesivă sau ca o atitudine tranșantă politică și morală. Acesta reprezintă istoria unui om și a unei conștiințe cu profunzimea ei specifică, în același timp putând fi considerat fresca unei întregi epoci.

 

 

Marin Preda - Moromeții

 

            “Un om nu e ceea ce cred alții despre el că este. Ba chiar câteodată e cu totul altceva.”

        Considerat unul dintre cei mai importanți scriitori postbelici, Marin Preda, este cunoscut în literatura română pentru crearea Moromeților, un roman publicat în 1955, care prin vocea empatică și curioasă cu privire la personajele principale, naratorul devine personaj martor. Romanul Moromeții are ca și repere spațio-temporale un sat din județul Teleorman, acțiunea petrecându-se în timpul perioadei interbelice. Primul volum este structurat în trei părți. În prima parte ni se înfățișează viața de zi cu zi într-o perioadă de vară a familiei, cu lucrul la câmp și nesfârșitele seri din poiana lui Iocan. A doua parte include recoltarea grâului precum și contemplarea lui Moromete asupra dorinței fiului său de a merge școala, evidențiindu-se relația dintre cei doi. A treia parte conflictul tatălui cu fiii săi cei mari care fug de acasă cu bunurile familiei, lăsând problemele taxelor pe mâna lui Moromete. 

 

        De departe cea mai apropiată temă de către acest roman este confruntarea omului cu istoria, care oferă atât de mult context relațiilor inter-familiale în jurul cărora gravitează romanul. Deși pare nesfârșit, precum simte și Ilie Moromete la începutul romanului în timp ce își trage sufletul fumând o țigară în fața porții, timpul se îndreaptă cu pași repezi spre mari schimbări, atât financiare cât și personale. Perioada interbelică din primul volum al romanului este intens dezbătută și în zilele lungi de vară din poiana lui Iocan, iar cel de al doilea volum îl surprinde pe fiul său mai mic urmând noile timpuri și asimilând politica vremurilor – acela al revoluției ruse.Sinteza tuturor eroilor masculini și oglinda tatălui autorului, Ilie Moromete este personajul central, axial, înalțător, în funcție de care se construiește întreg universul narativ, cu o figură superioară față de tiparele țăranului obișnuit. Acesta este personajul principal al romanului, iar în funcție de evoluția sa se construiesc și celelalte personaje și fire narative. Familia sa, compusă din trei fii din prima căsătorie și alți trei copii, împreună cu mama lor și actuala soție a lui Moromete, pare lipsită de probleme sociale în ochii tatălui.

        Secvența cinei în familia lui Moromete este o scenă care se realizează prin acumulare de detalii și ni se oferă unele indicii despre intențiile personajelor sau despre condiția lor. Astfel, Catrina stă preocupată lângă oalele cu mâncare avându-i pe copiii ei lângă ea, fiii cei mari ai lui Moromete stau aproape de iesire, sugerând dorința lor de a pleca iar Niculae fiind cel mai mic copil stă turcește direct pe pământ și nu are scaun. Autoritatea tatălui este însă cea care îi ține împreună, Moromete stând la masă parcă deasupra tuturor, neștiind de fapt de nemulțumirile membrilor familiei. Nepăsător, contemplativ, ironic, acesta se concentrează în primele capitole pe lipsurile financiare și pe problemele politice pe care le discuta adesea cu ceilalți locuitori ai satului. Consecintele faptelor sale sunt ilustrate prin simbolistică, astfel scena tăierii salcâmului împreună cu fiul său Nilă, se face pe un fundal de bocete venite dinspre cimitir, iar după tăierea acestuia toate împrejurimile casei se fac mici, cerul deschizându-se liber și sălbatic asupra câmpiei. Salcâmul pe care acum socotește că este bine să îl taie, devine un suprapersonaj, care dă contur destinului lui Moromete. Era cel care asigura verticalitate, sens și coerență în lumea dezorientată și parcă pierdută a personajului. Celelalte personaje îl caracterizează în mod diferit pe parcursul romanului, în funcție de relația lui cu aceștia sau de deciziile pe care le adoptă. Astfel, soția lui Catrina, îl consideră delăsător, leneș și păcătos, pentru că își petrece mult timp la taifasuri sau bând și fumând, Niculae, copilul său cel mai mic, spune despre el că era ‚un om care gândea și gândirea lui era limpede’, iar primarul Aristide îl consideră un om de încredere și îl împrumută cu bani când are nevoie. Caracterizarea sa directă este facută de autor prin consemnări ale starilor sale, ‚vesel’, ‚tulburat’, ‚țeapăn și sumbru’ iar sursa acestor manifestări nu este mereu explicată. De departe cel mai puternic conflict și cel care îl marchează cel mai tare este provocat de fiii săi cei mari care plănuiesc să fugă de acasă. Aici Moromete trăiește drama paternității, ilustrată prin șederea de unul singur în câmpul proaspăt recoltat. Deși singur, aici se simte afundat în lumea din sat și nu poate înțelege ce i-a întors copiii împotriva lui. Precum afirmă și criticul Nicolae Manolescu, Moromete se simte amăgit, simte că timpul și împrejurările i-au întins o capcană și i-a întors copiii împotriva lui. Spirit contemplativ, acesta se întreabă: ‚Cum să trăiești dacă nu ești liniștit?’,  neexplicându-și decizia lor, și nu se limitează la a crede că pur și simplu este în firea lucrurilor ca părinții să nu fie înțeleși de copii. Scena pune în evidență adevărata dramă a lui Moromete, care nu este de ordin economic, ci izvorăște dintr-un simț al paternității rănite.

        În relația sa cu Niculae, copilul cel mic care dorește nespus de mult să meargă la școală, Moromete se arată înțelegător, dar și aspru și ferm, insuflându-i lui Niculae gândirea tradițională a satului, în discuțiile în contradictoriu despre rostul țăranului pe lume, tradiții și gospodăria agricolă. Astfel, Niculae va conserva mai mult decât frații lui această mentalitate țărănească, în care bunul simț primează asupra tuturor și devine darul cel mai de preț pe care tatăl i-o poate face fiului său. Destinele lor sunt asemănătoare, repetând aceleași întâmplări în alte condiții istorice, iar chiar dacă aparent le contestă, Niculae își însușește pe nesimțite principiile tatălui. Deși o relație dificilă, aceasta nu are parte de conflicte adânci, lăsând loc de reconciliere. În final, Niculae este copilul dornic de cunoaștere și schimbare, iar Ilie Moromete este tatăl care privește de parte cum satul arhaic și civilizația moromețiană sunt sortite dispariției.

        În concluzie, ‚Moromeții’ este romanul realist social care prin limitarea omniscienței reușește să redea conflictele interioare ale unor oameni aparent simpli, de la țară, dramele politice și sociale, și mai presus de toate, spiritul unei lumi arhaice, autentice, tradiționale.

Biblioteca de la miezul noptii - Matt Haig

 

''E o adevărată revelație să descoperi că locul în care vrei să evadezi este exact același de care ai vrut să fugi. Presupun că imposibilul apare atunci când trăiești."

            Ah, depresia.

             Nora Roberts se confruntă cu o serie de probleme atât în interiorul său cât și în relațiile cu cei din jur. Aminalul ei de companie moare, își pierde slujba, nu mai poate preda lecții de pian și este străină față de propriul ei frate. Și într-o perioadă foarte scurtă de timp, mai exact în douăzeci și șapte de ore, regretele alegerilor greșite din viața sa pun stăpânire pe ea și la miezul nopții, în urma unei supradoze de antidepresive, se trezește într-o bibliotecă infinită, limita dintre viață și moarte. Bibliotecara, doamna Elm, îi pune la dispoziție o multitudine de vieți dându-i ocazia să o aleagă pe cea mai potrivită pentru ea, fiind reprezentata de cate o carte de pe raft. Astfel, Nora incepe sa trăiasca mai multe versiuni ale ei, participând activ în corpul său din altă dimensiune la provocările constante ale altor vieți de-ale ei. 

            Pe parcursul călătoriei prin vieți Nora se descoperă pe sine. La început se considera vinovată pentru destinul apropiaților ei, refuzând oportunități ca deschiderea unei mici afaceri de familie sau cea de a deveni solist într-o trupă rock, însă când noile alegeri deschid aceste portițe observa ca adevaratii vinovati de propria lor soarta sunt chiar ei, lasandu-se consumați de propriile lor visuri, nepretuind clipele cu adevarat importante.

            

             Luând locul celeilalte Nora doar pentru o perioadă scurtă de timp, aceasta poate să analizeze obiectiv fiecare alegere făcută și să decidă de ce nu este o versiune mai bună, comparativ cu viața din care și-a dorit să plece. Această participare activă este vitală, dezgolind potențialul personajului. Pur și simplu nu există lucruri pe care nu le-ar putea realiza iar fericirea este o alegere.

           Fiecare alegere pe care Nora o face e ca o sabie cu două tăișuri, cu părti bune și părți triste. Mai în toate noile sale vieți este dependentă de antidepresive chiar și în cele în care e olimpică la înot sau star rock forte bogat. 

            Capitolul intitulat Copacul vieții este o descriere amplă a ceea ce reprezintă viața pentru Nora. Pornește de la o sămânță care se dezvoltă într-un trunchi iar apoi copacul dezvoltă rămurele care devin alegeri, posibilități. Și în mod cert nu poți alege să trăiești fiecare viață care se află pe toate ramurile. Apoi explică faptul că succesul nu este ceva ce se poate măsura iar viața nu este o cursă. Copacul putred la care face referire la sfârșit reprezintă de fapt propria persoană, pentru că indiferent de alegerile legate de carieră sau viața personală, lucrurile bune nu pot izvorî dintr-o gândire nesănătoasă. Rodul este dat de ramura aleasa potrivit, insa si ramurile fara rod isi au rolul lor in viata copacului si nu sunt daunatoare. 

            Cartea îți lasă o mulțime de întrebări neaccesate, despre viață în general, dar poate asta este frumusețea ei, să te intrebi și tu la rândul tău cum ai trăi într-o altă viață și ce ai face in anumite situatii din trecutul tau. Spre final Nora nu alege viețile pline de lux și faimă care atrag după sine alte probleme, cum ar fi invidia, falsitatea sau abuzul, ci pe cea simplă dar plină de înțeles pentru ea. 

            Sfârșitul declară o luptă câștigată, nu pentru că problemele ei s-au rezolvat de la sine ci pentru că își dorește să facă parte din versiunea ei, să fie ea cea care în mod activ produce o schimbare. Este in sfârșit dornică să traiască.

Liviu Rebreanu - Ion (comentariu)

,,Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său.''

                Liviu Rebreanu, celebrul prozator și dramaturg român, cunoscut în special pentru romanele ,,Pădurea spânzuraților'', ,,Ion'' și ,,Răscoala'', este considerat întemeietorul romanului modern, introducând pentru prima oară elemente moderne în scrierile sale care înfățișează lumea satului. 

                Ion, apărut în perioada interbelică, este un roman realist, obiectiv, având un narator omniscient și omniprezent. Abordând contextul vieții rurale, acestea îmbină două teme importante pentru scriitorii perioadei, tema iubirii și cea a pământului. De aici ia naștere conflictul interior al personajului principal, cele două chemări divergând necontenit în sufletul acestuia. Pe parcursul romanului se observă lupta lui Ion împotriva celorlalte personaje, fiind dominat de interesele proprii, în special datorită condiției sale, un simplu om; sărac, îndrăgostit, lacom și răzvrătit. 

               Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri narative, planul țărănimii și cel al intelectualității. 

                Ion Pop al Glanetașului, din satul Pripas, fiul unui țăran umil, încercă să o cucerească pe Ana lui Vasile Baciu, o fată înstărită, pe care însă acesta nu o iubește, dar ar face orice pentru a intra în posesia pământurilor sale, vis la care nu poate renunța. Drept urmare, la hora satului Ion dansează mai

 mult cu aceasta vrând să-l determine pe tatăl ei să o ia de nevastă. Florica este fata săracă de care Ion se îndrăgostește, dar realizează că nu poate renunța la avere pentru a se mulțumi doar cu atât de puțin, după cum și spune: ,,Și să rămân tot sărac? Pentru o muiere?''. 

                Se poate observa cum scena horei schițează relațiile dintre personajele romanului încă de la început, precum și ierarhia lor socială. Aceasta aduce în scenă caracterul pătimaș al sătenilor și stabilește mediul din care provine Ion. Aici se înfățișează importanța pe care o are acest dans mistic, în cadrul său participând, ca într-un ritual toată lumea satului, atât țăranii mai puțin citiți sau slab învățați cât și intelectualii, deopotrivă ei semnificând tradiția satului transilvănean la care cu toții iau parte negreșit.

                Scena cea mai cunoscută a romanului rămâne probabil cea a sărutării pământului, în care Ion îmbrățișează pământul negru, parcă presărat cu moarte, și astfel îi este pecetluită soarta, însurându-se  cu Ana. Patima lui crescută pentru pământ reprezintă mai mult decât simpla dorință de a deveni bogat, fiind însăși rațiunea de a fi. 

                Comportamentul lui Ion afectează în mod direct și relațiile dintre celelalte personaje. Între învățătorul Zaharia Herdelea și preotul Belciug există anumite divergențe cu privire la situația lui Ion. Astfel familia învățătorului îl susține inițial pe Ion, în schimb preotul își exprimă nemulțumirea mustrându-l pe acesta în biserică din cauza comportamentului pe care îl are față de George. Mai apoi, familia Herdelea este nevoită să părăsească locuința deoarece aceasta era amplasată pe terenul bisericii.

                 Urmându-și îndeaproape planurile Ion o seduce pe Ana, lăsând-o însăcinată, profitând de pe urma dragostei pe care aceasta i-o arată. Însă după ce are loc nunta celor doi acesta devine indiferent și violent și continuă să o seducă și pe Florica, arătând că doar profita de pe urma bietei Ana. Ion încearcă cu orice preț să obțină și banii și iubirea însă destinul i se înfățișează în mod tragic, și viața îi este curmată de către George Bulbuc, care îi poartă pică atât din cauza suferințelor ce i le-a pricinuit Anei cât și pentru că o caută în continuare pe Florica.

                 Criticul Nicolae Manolescu afirmă că în centrul romanului nu se află problema pământului insuficient ci patima lui Ion ca formă a instinctului  de posesiune. Personajul este vicitma fatalității biologice. 

                Elementele de compoziție principale care alcătuiesc romanul sunt limbajul simplu, într-un stil anticalofil care reprezintă țărănimea unui sat transilvănean, prezentarea a mai multor conflicte interioare și exterioare (George și Ion, Herdelea și Belciug), circularitatea realizată prin simetria început - final cu prezentarea reperelor spațiale precum drumul și crucea de asemenea prevestitoare. 

                În concluzie, romanul Ion este un roman realist- obiectiv cu elemente tradiționale și moderne, cuprinzând momente importante din obiceiurile și tradițiile românești nemuritoare. 

George Călinescu și enigma feminității

 

''Mai plăcut este să-ți aduci aminte fericiri trecute, decât ca după o tinerețe uscată să ai târziu ceea ce n-ai avut la vreme. ''

                    George Călinescu face parte dintre cei mai importanti scriitori ai perioadei interbelice, fiind totodată istoric literar, critic și publicist. Cea mai cunoscută lucrare a sa este ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'' și reprezintă un studiu sistematic al fenomenului literar românesc, începând cu Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung și ajungând până la scriitorii contemporani cu acesta, precum Mircea Eliade sau Camil Petrescu. Romanele sale sunt de tip realist, clasic, însă spre deosebire de alți scriitori realiști acesta adoptă realismul balzacian, preluând idei și teme, sau tipologii de personaje din operele lui Balzac, precum și anumite tehnici regăsite în romanele moderne. 

                    Principalele trăsături balzaciene preluate sunt reprezentate de descrierea amănunțită a mediului, prezentarea personajelor, precizia reperelor spațio-temporale, prezentarea personajelor din exterior spre interior, începând cu orașul sau strada unde locuiesc, până la fizionomie și caracter. Tipologiile de personaje preluate sunt avarul, ambițiosul, orfana nefericită. 

                    Romanul ''Enigma Otiliei'' a apărut în 1938, fiind cel de-al doilea roman a lui Călinescu. Opera literară este amplă, acțiunea desfășurându-se pe mai multe planuri, cu personaje numeroase. Tema principală a romanului este lupta pentru moștenire. Otilia Mărculescu este fiica vitregă a bătrânului Costache, avarul romanului, care refuză să o ajute pe aceasta cu bani, sau să-i lase moștenirea prin testament. Restul familiei este formată din sora lui Costache și copiii săi, Titi, Aurica și Olimpia, cu soțul ei Stănică, aceștia din urmă vrând sa-i fure averea, văzănd-o pe Otilia ca pe o intrusă. În casa lui Moș Costache apare Felix Sima, nepotul acestuia, care se mută la acestea pentru a putea urma Facultatea de Medicină. 

                    Otilia este eroina lirică și tipizarea lui G. Călinescu în ipostază feminină, precum mărturisește și autorul. Este de asemenea și personajul principal care nu poate fi caracterizat succint și exact, fiind reprezentativ pentru romanul modern. Otilia reprezintă enigmatica dramă a feminității prin problematica sa existențială. 

                    Fiind orfană de mamă, aceasta ajunge în grija tatălui, care o iubește foarte mult însă avariția îl împiedică să-i asigure un viitor concret. Acesta este caracterizată în diferite feluri, direct de către autor și de personajele romanului și indirect prin faptele sale dar și prin autocaracterizare. Descrierea autorului pune în evidență forma enigmatică a acesteia ,,amesteca o seriozitate rece, blazată, cu cele mai teribile copilării. Într-o zi îmbrăca păpuși, în alta îl mustra pe moș Costache.'' Ca eroină realistă modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate artistică și atracție către lux. Prin autocaracterizare Otilia își recunoaște defectele dar le dă de înțeles celor din jur că acesta este felul ei de a fi și că trebuie să o respecte așa cum e: ,,sunt capricioasă, vreau să fiu liberă.'' O altă tehnică modernă de caracterizare a personajului este tehnica oglinzilor paralele, a pluriperspectivismului. Este caracterizată din perspectiva fiecărui caracter și temperament în parte. 

                    Relația Otiliei cu celelalte personaje scoate în evidență ambiguitatea personajului în percepția celorlalți. Subiectivismul cu care este privită asociază în mod fericit puritatea și farmecul natural al vârstei cu o maturitate surprinzătoare, dând o fascinație cuceritoare personajului. Așadar în timo ce Aglae trece caracterul Otiliei prin prisma temperamentului acru, o percepe ca fiind o fătucă necuviincioasă, stricată și profitoare, în timp ce Pascalopol vede în Otilia femeia perfectă, ideală. Incitanta enigmă se naște mai ales în mintea lui Felix, neînțelegând cum Otilia poate fi atât de matură în unele privințe dar atât de copilăroasă în altele. 

                    Relația inițială a Otiliei cu Pascalopol este percepută ca fiind ciudată lui Felix. Pentru el Otilia era și fiică și soție: ,,n-am stat să disting ce e patern și ce e viril în dragostea mea.'' Nici Otilia nu este convinsă deoarece își arată iubirea doar prin gesturi copilărești, așa cum face și cu moș Costache. 

                    Otilia este un personaj dinamic, aflat într-o continuă devenire, aflându-se permanent într-un proces dinamic. Aceasta trăiește drama singurătății departe de mult visata fericire, deoarece o femeie se bucură de viață doar câțiva ani: ,,Cât crezi tu că mai am de trăit în adevăratul sens al cuvântului? Cinci, șase ani!'' 

                    Enigma pe care Felix și Pascalopol o consideră ca fiind Otilia, spre sfârșitul romanului, poate avea mai multe semnificații. În mod concret enigmă înseamnă taină, mister, lucru greu de ghicit, șaradă. Pe de o parte Otilia poate reprezenta enigma feminității, precum afirmă și Pompiliu Constantinescu: ,,Otilia rămâne într-o penumbră de mister tot romanul. Enimga ei este însăși feminitatea ei, mereu proaspătă și de un magnetism care deformează și pe avarul Costache și cei mai aprigi dușmani ai ei.'' Pe de altă parte pentru Felix și Pascalopol enigma reprezintă caracterul său dar și destinul încurcat. Amândoi sunt convinși că sunt iubiți de către ea și totuși nimeni nu știe sigur. Totuși auotrul nu o descrie ca fiind enigmatică ci mai degrabă Felix este cel care crede asta. ,,Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune. Enigmă este amestecul de luciditate și ștrengărie, de onestitate și ușurință. 

                    În Enigma Otiliei Călinescu ilutrează o concepție de moralist clasic, o observație atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: ,,Romanul nu apare decât când începem să ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri și caractere.''

                    

Marin Sorescu - Iona (comentariu literar)

 

''Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. [...] Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul soarelui. ''

             Marin Sorescu este considerat unul dintre cei mai originali scriitori români, încadrându-se în perioada scriitorilor neomoderniști, perioadă marcată de îndepărtarea realismului socialist și întoarcerea la interiorizarea sentimentelor, Acesta a tratat în operele sale diferite teme, precum condiția omului în societate, învăluite sub plasa fină a ironiei. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără și poezii (''Singur printre poeți''), dar și dramaturgie (''Iona'', ''Paracliserul''). 

             Piesa de teatru "Iona" este o dramă neomodernistă, metaforică, ironică și parodică, cu elemente din teatrul expresionist. Aceasta este denumită de către autor tragedie în patru tablouri și îl are ca personaj unic pe Iona, omul modern care trăiește în singurătate și meditează asupra vieții și a morții, realizând pe tot parcursului piesei cât de limitată și sufocantă este viața omului. "Iona" are ca izvor de inspirație scrierile din Biblie (profet), iar în limba ebraică numele său înseamnă "porumbel'' sau ''pace''. 

             În primul tablou Iona este înfățișat stând cu spatele către imensa balenă, pescuind dintr-o baltă închipuită, peste cercuri de apă desenate cu creta. Această imagine reprezintă viața obișnuită a personajului, ignorând posibilele pericole din jurul său și mulțumindu-se cu o copie a idealului. Acesta își pierde ecoul și odată cu el și identitatea. De aceea încearcă să inducă peștii în eroare, prefăcându-se că el nu e acolo. Devenind obsedat de meseria lui acesta povesteste cum pestii au devenit prezenti chiar si in visele sale, fiindu-i imposibil să îi prindă. Iona își creează o meserie reală și una fictivă, dorind să fie pescar de nori. Spre sfârșitul tabloului acesta folosește o metaforă amplă a vieții, având ca simbol principal marea. Oamenii întâmpină tot felul de tentații amăgitoare în drumul lor dar acestea trebuie evitate. Tabloul se încheie cu imaginea gurii de pește care îl înghite pe Iona.

             În cel de al doilea tablou Iona realizează că a fost înghițit și singura sa cale de salvare este menținerea unui monolog dialogat continuu, pe un ton ironic, astfel evitând singurătatea și moartea. Chiar și aflat într-o împrejurare excepțională acesta continuă să se comporte ca și când s-ar fi aflat într-o situație normală. Constatările sale sunt metaforice, cu dublu înțeles, pe tema vieții și a morții. Are revelația amintirii mitului lui Iona, mitul biblic dar constată că nu-și poate aminti finalul, neputând să-și găsească scăparea. Gestul său de a-i cânta peștelui mai mic din burta balenei ''Veșnica mistuire'' este o referire la viața plină de măcinare interioară a omului, măcinare sufletească pe care Universul, adică balena, îl provoacă în mod natural, de la sine. Iona observă că a fost înghițit cu tot cu cuțit și găsește un loc mai subțire în care să poată tăia. Cuțitul poate avea mai multe semnificații în acest context, fiind simbolul libertății dar și al violenței. Toate remarcile sale retorice încearcă să mascheze eșecul lui Iona, ca de exemplu ''Dacă mă sinucid?''. Finalul tabloului îl surprinde pe Iona imaginându-și o bancă de lemn în mijlocul  mării. Această asociere reprezintă de fapt dorința de a crea un spațiu intim, benefic fiecărui om pentru propria meditație și regăsire. 

            În tabloul trei, după ce se eliberare, Iona constată că a fost înghițit de alt pește, nereușind să iasă complet din prinsoare, doar să-și lărgească puțin orizontul. Pe tot parcusul vieții sale omul trăiește doar în orizonturi închise iar aparenta eliberare este doar o iluzie. În interiorul balenei apare o moară de vânt însă Iona nu dorește să lupte cu ele precum celebrul personaj al lui Cervantes ci se ferește de dinții ei ascuțiți. Acesta este semnul că Iona s-a săturat de iluzii și devine mai lucid. În acest moment Iona începe să simtă singurătatea, gândindu-se la un frate geamăn pe care l-ar fi dorit, doar ca să mai fie un om pe lume care să simtă și să gândească la fel ca el. Imediat după ce Iona realizează că a fost înghițit și de o a treia balenă acesta începe să fie conștient de importanța vieții, dela cele mai mici ființe până la cele mai mari. Din dorința de eliberare acesta își improvizează o scrisoare din palma sa destinată mamei sale  însă cum nu are unde să o trimită aceasta se întoarce la el, meditând asupra indiferenței cu care soarta îi tratează problemele. Finalul tabloului suprinde spaima lui Iona de a nu fi înghițit din nou și și-ar fi dorit ca toți oamenii să aibă șansa renașterii pentru un destin mai bun. 

            Tabloul patru îl înfățișează pe Iona pe o plajă, după ce reușește să despice ultimul pește. Didascaliile sugerează că Iona nu este corporalizat încă nu se vede, fiind doar o conștiință. În fața sa apare un șir nesfârșit de burți. În încercarea sa de a se regăsi acesta găsește totodată o cale de scăpare din capcana orizontului închis, spintecarea propriei burți. Deși pare o idee macabră Iona este pozitiv, netratând acest gest ca pe un act de sinucidere. Replicile ''răzbim noi cumva la lumină'' și ''de data asta te iau cu mine'' sugerează regăsirea pe interior și acceptarea sinelui. 

            În concluzie, drama Iona reprezintă drama omului singur în Univers care se luptă cu propriile sale limite, într-o lume dominată de conflicte sociale, indiferență și lipsa profunzimii în gândire. 

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

 

                 ''Niciun doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuți uniți, căci le-ar ucide pe amândouă.''

                 Camil Petrescu a fost un prozator, poet, dramaturg și eseist care a pus bazele dezvoltării romanului de analiză psihologică în România, preluând teme și tehnici de la scriitori internaționali, precum M. Proust. Fiind adeptul romanelor cu personaje complexe, cu probleme de conștiință și trăiri interioare zbuciumate, acesta respinge romanul tradițional care are la bază personaje simple. Principalele caracteristici ale romanului modern includ: perspectiva narativă subiectivă, monologul interior, desfășurarea acțiunii în mediul citadin. 
                  ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' este un roman modern, de analiză psihologică și interbelic, subiectiv, ilustrând viața lui Ștefan Gheorghidiu. Acesta reprezintă personajul principal măcinat de probleme de conștiință, care trăiește două experiențe fundamentale în care îi marchează evoluția: iubirea și războiul. Pe tot parcursul romanului Gheorghidiu este însetat de absolutul sentimentului de dragoste și dominat de incertitudine. Experiența războiului este percepută ca fiind una haotică și tragică, oferindu-i acestuia noi viziuni asupra vieții.
                Titlul unește celel două părți semnificative ale vieții sale, având ca simbol recurent ''noaptea''. Aceasta simbolizează necunoscutul și totodată părțile iraționale, sensibile ale ființei umane. 

                Romanul debutează cu observațiile lui Gherghidiu, stârnite de discuția de la popota ofițerilor despre un caz mediatizat, un bărbat și-a ucis soția infidelă și a fost achitat. Opiniile sale, foarte diferite de ale celorlalți, îl înfățișează pe acesta ca fiind un inadaptat social, făcând parte din categoria sufletelor tari și acceptând oamenii din jurul său în măsura în care se încadrează în propirul său tipar. Acastă discuție reprezintă elementul declanșator pentru relatarea poveștii de iubire a lui Ștefan.

               Prima parte a romanului surprinde drama unei povești de iubire relatată de către naratorul-personaj, ea conturându-se sub forma unei gelozii, a unui sentiment aparte, dragostea devenind un mod absolut de cunoaștere. Prin intermediul acestui sentiment, Ștefan Gheorghidiu realizează complexitatea caracterului feminin, gelozia fiind piatra de temelie a acestei constatări care îl macină pe parcursul întregului roman. El se consumă între sentimentul de iubire și invidie, neputându-se adapta la caracterul puternic al Elei și la împrejurările în care această este atrasă de domnul G., lucru care devine foarte clar pentru toată lumea de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena, când cuplul participă la o excursie organizată la Odobești. Drama lui Stefan constă în faptul că nu se poate adapta, se consumă între iubire și gelozie, neavând nicio certitudine, iar trăirile sale oscilează în funcție de îndoiala care îl împinge sau îl retrage din fața deciziei de a divorța. 

             Partea a doua a romanului tratează tema războiului și influența acestuia asupra personajului principal. Despărțit de Ela din cauza geloziilor stârnite în trecutul tumultos, Ștefan Gheorghidiu, rănit fiind de toate cele petrecute între el și cea care i-a fost soție, căci simte că nu mai are nicio legătură cu aceasta, se luptă acum pentru altă cauză, una care îi privește pe toți, nu doar pe el. Astfel, războiul este a doua experiență care îl marchează și îl maturizează, devenind insensibil, chiar imun la problemele sentimentale legate de iubirea vieții lui și la demonstrațiile și încercările pe care aceasta le face în speranța că îi poate demonstra că încă îl mai iubește. Însă el devine lucid, acestă însușire căpătând-o prin experiența realistă a războiului, determinându-l să conștientizeze când de indiferentă i-a devenit Ela, finalul operei sugerând un nou început. El reușește astfel să se desprindă de trecutul trist, lăsându-i "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul. "

             În concluzie, romanul ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' relatează trăirile personajului-narator într-un plan al realității exterioare cât și unul al realității interioare (planul conștiinței) împletite într-un stil unic, caracteristic lui Camil Petrescu.