Biblioteca de la miezul noptii - Matt Haig

 

''E o adevărată revelație să descoperi că locul în care vrei să evadezi este exact același de care ai vrut să fugi. Presupun că imposibilul apare atunci când trăiești."

            Ah, depresia.

             Nora Roberts se confruntă cu o serie de probleme atât în interiorul său cât și în relațiile cu cei din jur. Aminalul ei de companie moare, își pierde slujba, nu mai poate preda lecții de pian și este străină față de propriul ei frate. Și într-o perioadă foarte scurtă de timp, mai exact în douăzeci și șapte de ore, regretele alegerilor greșite din viața sa pun stăpânire pe ea și la miezul nopții, în urma unei supradoze de antidepresive, se trezește într-o bibliotecă infinită, limita dintre viață și moarte. Bibliotecara, doamna Elm, îi pune la dispoziție o multitudine de vieți dându-i ocazia să o aleagă pe cea mai potrivită pentru ea, fiind reprezentata de cate o carte de pe raft. Astfel, Nora incepe sa trăiasca mai multe versiuni ale ei, participând activ în corpul său din altă dimensiune la provocările constante ale altor vieți de-ale ei. 

            Pe parcursul călătoriei prin vieți Nora se descoperă pe sine. La început se considera vinovată pentru destinul apropiaților ei, refuzând oportunități ca deschiderea unei mici afaceri de familie sau cea de a deveni solist într-o trupă rock, însă când noile alegeri deschid aceste portițe observa ca adevaratii vinovati de propria lor soarta sunt chiar ei, lasandu-se consumați de propriile lor visuri, nepretuind clipele cu adevarat importante.

            

             Luând locul celeilalte Nora doar pentru o perioadă scurtă de timp, aceasta poate să analizeze obiectiv fiecare alegere făcută și să decidă de ce nu este o versiune mai bună, comparativ cu viața din care și-a dorit să plece. Această participare activă este vitală, dezgolind potențialul personajului. Pur și simplu nu există lucruri pe care nu le-ar putea realiza iar fericirea este o alegere.

           Fiecare alegere pe care Nora o face e ca o sabie cu două tăișuri, cu părti bune și părți triste. Mai în toate noile sale vieți este dependentă de antidepresive chiar și în cele în care e olimpică la înot sau star rock forte bogat. 

            Capitolul intitulat Copacul vieții este o descriere amplă a ceea ce reprezintă viața pentru Nora. Pornește de la o sămânță care se dezvoltă într-un trunchi iar apoi copacul dezvoltă rămurele care devin alegeri, posibilități. Și în mod cert nu poți alege să trăiești fiecare viață care se află pe toate ramurile. Apoi explică faptul că succesul nu este ceva ce se poate măsura iar viața nu este o cursă. Copacul putred la care face referire la sfârșit reprezintă de fapt propria persoană, pentru că indiferent de alegerile legate de carieră sau viața personală, lucrurile bune nu pot izvorî dintr-o gândire nesănătoasă. Rodul este dat de ramura aleasa potrivit, insa si ramurile fara rod isi au rolul lor in viata copacului si nu sunt daunatoare. 

            Cartea îți lasă o mulțime de întrebări neaccesate, despre viață în general, dar poate asta este frumusețea ei, să te intrebi și tu la rândul tău cum ai trăi într-o altă viață și ce ai face in anumite situatii din trecutul tau. Spre final Nora nu alege viețile pline de lux și faimă care atrag după sine alte probleme, cum ar fi invidia, falsitatea sau abuzul, ci pe cea simplă dar plină de înțeles pentru ea. 

            Sfârșitul declară o luptă câștigată, nu pentru că problemele ei s-au rezolvat de la sine ci pentru că își dorește să facă parte din versiunea ei, să fie ea cea care în mod activ produce o schimbare. Este in sfârșit dornică să traiască.

Liviu Rebreanu - Ion (comentariu)

,,Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său.''

                Liviu Rebreanu, celebrul prozator și dramaturg român, cunoscut în special pentru romanele ,,Pădurea spânzuraților'', ,,Ion'' și ,,Răscoala'', este considerat întemeietorul romanului modern, introducând pentru prima oară elemente moderne în scrierile sale care înfățișează lumea satului. 

                Ion, apărut în perioada interbelică, este un roman realist, obiectiv, având un narator omniscient și omniprezent. Abordând contextul vieții rurale, acestea îmbină două teme importante pentru scriitorii perioadei, tema iubirii și cea a pământului. De aici ia naștere conflictul interior al personajului principal, cele două chemări divergând necontenit în sufletul acestuia. Pe parcursul romanului se observă lupta lui Ion împotriva celorlalte personaje, fiind dominat de interesele proprii, în special datorită condiției sale, un simplu om; sărac, îndrăgostit, lacom și răzvrătit. 

               Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri narative, planul țărănimii și cel al intelectualității. 

                Ion Pop al Glanetașului, din satul Pripas, fiul unui țăran umil, încercă să o cucerească pe Ana lui Vasile Baciu, o fată înstărită, pe care însă acesta nu o iubește, dar ar face orice pentru a intra în posesia pământurilor sale, vis la care nu poate renunța. Drept urmare, la hora satului Ion dansează mai

 mult cu aceasta vrând să-l determine pe tatăl ei să o ia de nevastă. Florica este fata săracă de care Ion se îndrăgostește, dar realizează că nu poate renunța la avere pentru a se mulțumi doar cu atât de puțin, după cum și spune: ,,Și să rămân tot sărac? Pentru o muiere?''. 

                Se poate observa cum scena horei schițează relațiile dintre personajele romanului încă de la început, precum și ierarhia lor socială. Aceasta aduce în scenă caracterul pătimaș al sătenilor și stabilește mediul din care provine Ion. Aici se înfățișează importanța pe care o are acest dans mistic, în cadrul său participând, ca într-un ritual toată lumea satului, atât țăranii mai puțin citiți sau slab învățați cât și intelectualii, deopotrivă ei semnificând tradiția satului transilvănean la care cu toții iau parte negreșit.

                Scena cea mai cunoscută a romanului rămâne probabil cea a sărutării pământului, în care Ion îmbrățișează pământul negru, parcă presărat cu moarte, și astfel îi este pecetluită soarta, însurându-se  cu Ana. Patima lui crescută pentru pământ reprezintă mai mult decât simpla dorință de a deveni bogat, fiind însăși rațiunea de a fi. 

                Comportamentul lui Ion afectează în mod direct și relațiile dintre celelalte personaje. Între învățătorul Zaharia Herdelea și preotul Belciug există anumite divergențe cu privire la situația lui Ion. Astfel familia învățătorului îl susține inițial pe Ion, în schimb preotul își exprimă nemulțumirea mustrându-l pe acesta în biserică din cauza comportamentului pe care îl are față de George. Mai apoi, familia Herdelea este nevoită să părăsească locuința deoarece aceasta era amplasată pe terenul bisericii.

                 Urmându-și îndeaproape planurile Ion o seduce pe Ana, lăsând-o însăcinată, profitând de pe urma dragostei pe care aceasta i-o arată. Însă după ce are loc nunta celor doi acesta devine indiferent și violent și continuă să o seducă și pe Florica, arătând că doar profita de pe urma bietei Ana. Ion încearcă cu orice preț să obțină și banii și iubirea însă destinul i se înfățișează în mod tragic, și viața îi este curmată de către George Bulbuc, care îi poartă pică atât din cauza suferințelor ce i le-a pricinuit Anei cât și pentru că o caută în continuare pe Florica.

                 Criticul Nicolae Manolescu afirmă că în centrul romanului nu se află problema pământului insuficient ci patima lui Ion ca formă a instinctului  de posesiune. Personajul este vicitma fatalității biologice. 

                Elementele de compoziție principale care alcătuiesc romanul sunt limbajul simplu, într-un stil anticalofil care reprezintă țărănimea unui sat transilvănean, prezentarea a mai multor conflicte interioare și exterioare (George și Ion, Herdelea și Belciug), circularitatea realizată prin simetria început - final cu prezentarea reperelor spațiale precum drumul și crucea de asemenea prevestitoare. 

                În concluzie, romanul Ion este un roman realist- obiectiv cu elemente tradiționale și moderne, cuprinzând momente importante din obiceiurile și tradițiile românești nemuritoare. 

George Călinescu și enigma feminității

 

''Mai plăcut este să-ți aduci aminte fericiri trecute, decât ca după o tinerețe uscată să ai târziu ceea ce n-ai avut la vreme. ''

                    George Călinescu face parte dintre cei mai importanti scriitori ai perioadei interbelice, fiind totodată istoric literar, critic și publicist. Cea mai cunoscută lucrare a sa este ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'' și reprezintă un studiu sistematic al fenomenului literar românesc, începând cu Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung și ajungând până la scriitorii contemporani cu acesta, precum Mircea Eliade sau Camil Petrescu. Romanele sale sunt de tip realist, clasic, însă spre deosebire de alți scriitori realiști acesta adoptă realismul balzacian, preluând idei și teme, sau tipologii de personaje din operele lui Balzac, precum și anumite tehnici regăsite în romanele moderne. 

                    Principalele trăsături balzaciene preluate sunt reprezentate de descrierea amănunțită a mediului, prezentarea personajelor, precizia reperelor spațio-temporale, prezentarea personajelor din exterior spre interior, începând cu orașul sau strada unde locuiesc, până la fizionomie și caracter. Tipologiile de personaje preluate sunt avarul, ambițiosul, orfana nefericită. 

                    Romanul ''Enigma Otiliei'' a apărut în 1938, fiind cel de-al doilea roman a lui Călinescu. Opera literară este amplă, acțiunea desfășurându-se pe mai multe planuri, cu personaje numeroase. Tema principală a romanului este lupta pentru moștenire. Otilia Mărculescu este fiica vitregă a bătrânului Costache, avarul romanului, care refuză să o ajute pe aceasta cu bani, sau să-i lase moștenirea prin testament. Restul familiei este formată din sora lui Costache și copiii săi, Titi, Aurica și Olimpia, cu soțul ei Stănică, aceștia din urmă vrând sa-i fure averea, văzănd-o pe Otilia ca pe o intrusă. În casa lui Moș Costache apare Felix Sima, nepotul acestuia, care se mută la acestea pentru a putea urma Facultatea de Medicină. 

                    Otilia este eroina lirică și tipizarea lui G. Călinescu în ipostază feminină, precum mărturisește și autorul. Este de asemenea și personajul principal care nu poate fi caracterizat succint și exact, fiind reprezentativ pentru romanul modern. Otilia reprezintă enigmatica dramă a feminității prin problematica sa existențială. 

                    Fiind orfană de mamă, aceasta ajunge în grija tatălui, care o iubește foarte mult însă avariția îl împiedică să-i asigure un viitor concret. Acesta este caracterizată în diferite feluri, direct de către autor și de personajele romanului și indirect prin faptele sale dar și prin autocaracterizare. Descrierea autorului pune în evidență forma enigmatică a acesteia ,,amesteca o seriozitate rece, blazată, cu cele mai teribile copilării. Într-o zi îmbrăca păpuși, în alta îl mustra pe moș Costache.'' Ca eroină realistă modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate artistică și atracție către lux. Prin autocaracterizare Otilia își recunoaște defectele dar le dă de înțeles celor din jur că acesta este felul ei de a fi și că trebuie să o respecte așa cum e: ,,sunt capricioasă, vreau să fiu liberă.'' O altă tehnică modernă de caracterizare a personajului este tehnica oglinzilor paralele, a pluriperspectivismului. Este caracterizată din perspectiva fiecărui caracter și temperament în parte. 

                    Relația Otiliei cu celelalte personaje scoate în evidență ambiguitatea personajului în percepția celorlalți. Subiectivismul cu care este privită asociază în mod fericit puritatea și farmecul natural al vârstei cu o maturitate surprinzătoare, dând o fascinație cuceritoare personajului. Așadar în timo ce Aglae trece caracterul Otiliei prin prisma temperamentului acru, o percepe ca fiind o fătucă necuviincioasă, stricată și profitoare, în timp ce Pascalopol vede în Otilia femeia perfectă, ideală. Incitanta enigmă se naște mai ales în mintea lui Felix, neînțelegând cum Otilia poate fi atât de matură în unele privințe dar atât de copilăroasă în altele. 

                    Relația inițială a Otiliei cu Pascalopol este percepută ca fiind ciudată lui Felix. Pentru el Otilia era și fiică și soție: ,,n-am stat să disting ce e patern și ce e viril în dragostea mea.'' Nici Otilia nu este convinsă deoarece își arată iubirea doar prin gesturi copilărești, așa cum face și cu moș Costache. 

                    Otilia este un personaj dinamic, aflat într-o continuă devenire, aflându-se permanent într-un proces dinamic. Aceasta trăiește drama singurătății departe de mult visata fericire, deoarece o femeie se bucură de viață doar câțiva ani: ,,Cât crezi tu că mai am de trăit în adevăratul sens al cuvântului? Cinci, șase ani!'' 

                    Enigma pe care Felix și Pascalopol o consideră ca fiind Otilia, spre sfârșitul romanului, poate avea mai multe semnificații. În mod concret enigmă înseamnă taină, mister, lucru greu de ghicit, șaradă. Pe de o parte Otilia poate reprezenta enigma feminității, precum afirmă și Pompiliu Constantinescu: ,,Otilia rămâne într-o penumbră de mister tot romanul. Enimga ei este însăși feminitatea ei, mereu proaspătă și de un magnetism care deformează și pe avarul Costache și cei mai aprigi dușmani ai ei.'' Pe de altă parte pentru Felix și Pascalopol enigma reprezintă caracterul său dar și destinul încurcat. Amândoi sunt convinși că sunt iubiți de către ea și totuși nimeni nu știe sigur. Totuși auotrul nu o descrie ca fiind enigmatică ci mai degrabă Felix este cel care crede asta. ,,Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune. Enigmă este amestecul de luciditate și ștrengărie, de onestitate și ușurință. 

                    În Enigma Otiliei Călinescu ilutrează o concepție de moralist clasic, o observație atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: ,,Romanul nu apare decât când începem să ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri și caractere.''

                    

Marin Sorescu - Iona (comentariu literar)

 

''Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. [...] Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul soarelui. ''

             Marin Sorescu este considerat unul dintre cei mai originali scriitori români, încadrându-se în perioada scriitorilor neomoderniști, perioadă marcată de îndepărtarea realismului socialist și întoarcerea la interiorizarea sentimentelor, Acesta a tratat în operele sale diferite teme, precum condiția omului în societate, învăluite sub plasa fină a ironiei. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără și poezii (''Singur printre poeți''), dar și dramaturgie (''Iona'', ''Paracliserul''). 

             Piesa de teatru "Iona" este o dramă neomodernistă, metaforică, ironică și parodică, cu elemente din teatrul expresionist. Aceasta este denumită de către autor tragedie în patru tablouri și îl are ca personaj unic pe Iona, omul modern care trăiește în singurătate și meditează asupra vieții și a morții, realizând pe tot parcursului piesei cât de limitată și sufocantă este viața omului. "Iona" are ca izvor de inspirație scrierile din Biblie (profet), iar în limba ebraică numele său înseamnă "porumbel'' sau ''pace''. 

             În primul tablou Iona este înfățișat stând cu spatele către imensa balenă, pescuind dintr-o baltă închipuită, peste cercuri de apă desenate cu creta. Această imagine reprezintă viața obișnuită a personajului, ignorând posibilele pericole din jurul său și mulțumindu-se cu o copie a idealului. Acesta își pierde ecoul și odată cu el și identitatea. De aceea încearcă să inducă peștii în eroare, prefăcându-se că el nu e acolo. Devenind obsedat de meseria lui acesta povesteste cum pestii au devenit prezenti chiar si in visele sale, fiindu-i imposibil să îi prindă. Iona își creează o meserie reală și una fictivă, dorind să fie pescar de nori. Spre sfârșitul tabloului acesta folosește o metaforă amplă a vieții, având ca simbol principal marea. Oamenii întâmpină tot felul de tentații amăgitoare în drumul lor dar acestea trebuie evitate. Tabloul se încheie cu imaginea gurii de pește care îl înghite pe Iona.

             În cel de al doilea tablou Iona realizează că a fost înghițit și singura sa cale de salvare este menținerea unui monolog dialogat continuu, pe un ton ironic, astfel evitând singurătatea și moartea. Chiar și aflat într-o împrejurare excepțională acesta continuă să se comporte ca și când s-ar fi aflat într-o situație normală. Constatările sale sunt metaforice, cu dublu înțeles, pe tema vieții și a morții. Are revelația amintirii mitului lui Iona, mitul biblic dar constată că nu-și poate aminti finalul, neputând să-și găsească scăparea. Gestul său de a-i cânta peștelui mai mic din burta balenei ''Veșnica mistuire'' este o referire la viața plină de măcinare interioară a omului, măcinare sufletească pe care Universul, adică balena, îl provoacă în mod natural, de la sine. Iona observă că a fost înghițit cu tot cu cuțit și găsește un loc mai subțire în care să poată tăia. Cuțitul poate avea mai multe semnificații în acest context, fiind simbolul libertății dar și al violenței. Toate remarcile sale retorice încearcă să mascheze eșecul lui Iona, ca de exemplu ''Dacă mă sinucid?''. Finalul tabloului îl surprinde pe Iona imaginându-și o bancă de lemn în mijlocul  mării. Această asociere reprezintă de fapt dorința de a crea un spațiu intim, benefic fiecărui om pentru propria meditație și regăsire. 

            În tabloul trei, după ce se eliberare, Iona constată că a fost înghițit de alt pește, nereușind să iasă complet din prinsoare, doar să-și lărgească puțin orizontul. Pe tot parcusul vieții sale omul trăiește doar în orizonturi închise iar aparenta eliberare este doar o iluzie. În interiorul balenei apare o moară de vânt însă Iona nu dorește să lupte cu ele precum celebrul personaj al lui Cervantes ci se ferește de dinții ei ascuțiți. Acesta este semnul că Iona s-a săturat de iluzii și devine mai lucid. În acest moment Iona începe să simtă singurătatea, gândindu-se la un frate geamăn pe care l-ar fi dorit, doar ca să mai fie un om pe lume care să simtă și să gândească la fel ca el. Imediat după ce Iona realizează că a fost înghițit și de o a treia balenă acesta începe să fie conștient de importanța vieții, dela cele mai mici ființe până la cele mai mari. Din dorința de eliberare acesta își improvizează o scrisoare din palma sa destinată mamei sale  însă cum nu are unde să o trimită aceasta se întoarce la el, meditând asupra indiferenței cu care soarta îi tratează problemele. Finalul tabloului suprinde spaima lui Iona de a nu fi înghițit din nou și și-ar fi dorit ca toți oamenii să aibă șansa renașterii pentru un destin mai bun. 

            Tabloul patru îl înfățișează pe Iona pe o plajă, după ce reușește să despice ultimul pește. Didascaliile sugerează că Iona nu este corporalizat încă nu se vede, fiind doar o conștiință. În fața sa apare un șir nesfârșit de burți. În încercarea sa de a se regăsi acesta găsește totodată o cale de scăpare din capcana orizontului închis, spintecarea propriei burți. Deși pare o idee macabră Iona este pozitiv, netratând acest gest ca pe un act de sinucidere. Replicile ''răzbim noi cumva la lumină'' și ''de data asta te iau cu mine'' sugerează regăsirea pe interior și acceptarea sinelui. 

            În concluzie, drama Iona reprezintă drama omului singur în Univers care se luptă cu propriile sale limite, într-o lume dominată de conflicte sociale, indiferență și lipsa profunzimii în gândire. 

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

 

                 ''Niciun doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuți uniți, căci le-ar ucide pe amândouă.''

                 Camil Petrescu a fost un prozator, poet, dramaturg și eseist care a pus bazele dezvoltării romanului de analiză psihologică în România, preluând teme și tehnici de la scriitori internaționali, precum M. Proust. Fiind adeptul romanelor cu personaje complexe, cu probleme de conștiință și trăiri interioare zbuciumate, acesta respinge romanul tradițional care are la bază personaje simple. Principalele caracteristici ale romanului modern includ: perspectiva narativă subiectivă, monologul interior, desfășurarea acțiunii în mediul citadin. 
                  ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' este un roman modern, de analiză psihologică și interbelic, subiectiv, ilustrând viața lui Ștefan Gheorghidiu. Acesta reprezintă personajul principal măcinat de probleme de conștiință, care trăiește două experiențe fundamentale în care îi marchează evoluția: iubirea și războiul. Pe tot parcursul romanului Gheorghidiu este însetat de absolutul sentimentului de dragoste și dominat de incertitudine. Experiența războiului este percepută ca fiind una haotică și tragică, oferindu-i acestuia noi viziuni asupra vieții.
                Titlul unește celel două părți semnificative ale vieții sale, având ca simbol recurent ''noaptea''. Aceasta simbolizează necunoscutul și totodată părțile iraționale, sensibile ale ființei umane. 

                Romanul debutează cu observațiile lui Gherghidiu, stârnite de discuția de la popota ofițerilor despre un caz mediatizat, un bărbat și-a ucis soția infidelă și a fost achitat. Opiniile sale, foarte diferite de ale celorlalți, îl înfățișează pe acesta ca fiind un inadaptat social, făcând parte din categoria sufletelor tari și acceptând oamenii din jurul său în măsura în care se încadrează în propirul său tipar. Acastă discuție reprezintă elementul declanșator pentru relatarea poveștii de iubire a lui Ștefan.

               Prima parte a romanului surprinde drama unei povești de iubire relatată de către naratorul-personaj, ea conturându-se sub forma unei gelozii, a unui sentiment aparte, dragostea devenind un mod absolut de cunoaștere. Prin intermediul acestui sentiment, Ștefan Gheorghidiu realizează complexitatea caracterului feminin, gelozia fiind piatra de temelie a acestei constatări care îl macină pe parcursul întregului roman. El se consumă între sentimentul de iubire și invidie, neputându-se adapta la caracterul puternic al Elei și la împrejurările în care această este atrasă de domnul G., lucru care devine foarte clar pentru toată lumea de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena, când cuplul participă la o excursie organizată la Odobești. Drama lui Stefan constă în faptul că nu se poate adapta, se consumă între iubire și gelozie, neavând nicio certitudine, iar trăirile sale oscilează în funcție de îndoiala care îl împinge sau îl retrage din fața deciziei de a divorța. 

             Partea a doua a romanului tratează tema războiului și influența acestuia asupra personajului principal. Despărțit de Ela din cauza geloziilor stârnite în trecutul tumultos, Ștefan Gheorghidiu, rănit fiind de toate cele petrecute între el și cea care i-a fost soție, căci simte că nu mai are nicio legătură cu aceasta, se luptă acum pentru altă cauză, una care îi privește pe toți, nu doar pe el. Astfel, războiul este a doua experiență care îl marchează și îl maturizează, devenind insensibil, chiar imun la problemele sentimentale legate de iubirea vieții lui și la demonstrațiile și încercările pe care aceasta le face în speranța că îi poate demonstra că încă îl mai iubește. Însă el devine lucid, acestă însușire căpătând-o prin experiența realistă a războiului, determinându-l să conștientizeze când de indiferentă i-a devenit Ela, finalul operei sugerând un nou început. El reușește astfel să se desprindă de trecutul trist, lăsându-i "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul. "

             În concluzie, romanul ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' relatează trăirile personajului-narator într-un plan al realității exterioare cât și unul al realității interioare (planul conștiinței) împletite într-un stil unic, caracteristic lui Camil Petrescu. 

Baltagul - Mihail Sadoveanu

 

            ''Suim poteci... și coborâm prăpăstii... iar așezările nevestelor și pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră, asupra noastră fulgeră și bat puhoaie."

                  Mihail Sadoveanu debutează sub semnul tradiționalismului, rămânând adeptul acestui stil, care l-a consacrat, deși prinde mai multe perioade literare de-a lungul vieții. În timp ce alți scriitori contemporani cu acesta se îndreaptă către romane de analiză psihologică sau experimentală (C. Petrescu și M. Eliade) Sadoveanu continuă să cultive proza peisagistică și evocă lumea satului. În cadrul peisajului rural apar deseori conflicte sociale. Povestirile acestea se transformă deseori în balade, cu accente de revoltă și nemulțumire generate de lipsa libertății. 

                  Temele abordate în operele sale sunt: istoria, folclorul, iubirea, natura. În perioada interbelică scrie cele mai importante opere: ,,Frații Jderi'', roman istoric, ,,Creanga de aur'' și ,,Baltagul''. În aceste opere el dezvoltă cele mai pregnante trăsături ale tradiționalismului: satul ca vatră a spiritualității autohtone, spaima de civilizația citadină, cultivarea obiceiurilor și tradițiilor, având o sonoritate aparte și o tehnică desăvârșită de povestitor. 

                 Romanul ,,Baltagul" este un roman tradițional realist care are la bază mitul lui Isis și al lui Osiris și citatul din balada ,,Miorița'' devenind, ulterior, subiectul romanului. De fapt, mitul transhumanței este folosit ca pretext pentru dezvoltarea ulterioară a firului epic. 

                 Sadoveanu evocă tragedia unei familii simple, de la munte (oieri). Vitoria Lipan, soția lui Nechifor Lipan și mama copiilor Minodora și Gheorghiță, constituie personajul principal, protagonist al romanului. Ea reprezintă întocmai portretul muntencelor. Prin calitățile sale, Vitoria devine simbolul adevărului, al dreptății, al legilor strămoșești și al datinei. Aceasta pleacă în căutarea soțului ei, care întârzie să se întoarcă acasă. Nechifor Lipan este descris pe parcursul romanului doar cu ajutorul memoriei afective a Vitoriei, fiind un personaj absent. Îngrijorarea sa crește treptat în fiecare zi. Aceasta își cunoaște foarte bine soțul și este convinsă că un poate întârzia mai mult de o zi sau două, fiind plecat să cumpere oi. În prima parte a romanului este descrisă viața muntenilor, cu obiceiurile, superstițiile și tradițiile acestora, de exemplu ghicitul babei Maranda care îi dezvăluie Vitoriei că Nechifor nu ar dori să se mai întoarcă acasă. Deși Vitoria trăiește într-o lume străveche, dominată de superstiții și obiceiuri aceasta are o mentalitate aparte, crezând cu tărie în ajutorul divin și mai puțin în oameni, așadar se hotărăște să plec în căutarea lui Nechifor. Comportamentul său este dirijat de înțelepciune, asigurându-se că gospodăria și fiica sa vor fi în siguranță pe durata plecării ei iar pe fiul său, Gheorghiță, îl ia în călătorie. 

                  Pe durata călătoriei Vitoria întâlnește un botez și o nuntă, și respectă cu strictețe aceste ceremonii, făcându-și datoria creștină, însă în același timp le consideră semn rău, având în vedere succesiunea întâmplării lor. Calitățile sale de detectiv sunt puse în valoare în repetate rânduri, fiind atentă la detalii și perseverentă, dar și răbdătoare. În momentul găsirii osemintelor lui Nechifor băiatul lor trece printr-un moment care are rolul de a-l maturiza, deși izbucnește în plâns mama sa îl îmbărbătează și îl pune să păzească locul pentru a se putea duce după ajutoare. 

                  Secvența demascării ucigașilor de către Vitoria evidențiază semnificația titlului. Simbol ambivalent, acesta are arma neînduplecată a crimei, însă în mâinile potrivite poate reprezenta înfăptuirea supremă a dreptății, ajungând de la tată la fiu, ca un transfer de responsabilitate. Aici se pot observa cel mai bine rezultatele inițierii fiului de către mamă în absența tatălui.

                  Criticul Nicolae Manolescu afirmă că toată armonia lumii se află în echilibru iar dramele oamenilor simpli nu o pot distruge. Primul roman realist-tradițional a lui Sadoveanu prezintă o lume arhaică, în care eroina pleacă în căutarea adevărului, înfruntând cu bărbăție lumea aspră a oamenilor de la țară. Acesta are un caracter moralizator, realizând totodată portretul femeii singure cu copii și al provocărilor aparent imposibile din viața lor. Întocmai precum afirmă și George Călinescu, 'Baltagul' reprezintă ,,una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu".

Ion Creangă - Povestea lui Harap Alb (comentariu)

 

         ''Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară.''

             Ion Creangă a fost un scriitor român, cunoscut în special pentru măiestria cu care dădea viață povestirilor sale, cea mai cunoscută fiind autobiografia ''Amintiri din copilărie''. Scriitorul s-a născut în satul Humulești, într-o familie numeroasă. Acesta își începe școala în satul natal după dar o finalizează în cadrul școlii catihetice din Fălticeni și devine preot. 

             Urmând îndemnul prietenului său, Mihai Eminescu, de a scrie, acesta a debutat 1875 iar în următorii opt ani creează atât povești cât și povestiri și romane de autobiografie, după o viață petrecută ca dascăl și diacon la biserici din Iași. Operele sale au un caracter folcloric, realist, însă unic și de o mare originalitate, fiind considerat în cele din urmă situat în scara valorilor clasice. 

             Printre scrierile sale cele mai importante se află și basmul cult ''Harap-Alb'', publicat în revista ''Convorbiri literare'' în 1877. Spre deosebire de basmele populare cu caracter oral, în basmul cult predomină narațiunea și descrierea ca moduri de expunere, iar accentul se pune și pe dezvoltarea personajului central, nu doar pe poveste. Câteva elemente de bază a basmului sunt: cele două planuri care interferează (real, imaginar), prezența fabulosului (personaje cu puteri supranaturale ce conferă operei un caracter comic), prezența obiectelor magice (scară, ochi, oglindă, apă vie). 

            De asemenea, basmele au o structură bine stabilită, iar principalele întâmplări din Harap-Alb confirmă această regulă. Mai intâi ni se prezintă o lume reală (locul și timpul acțiunii) unde facem cunoștință cu personajele și cu primele lor încercări în viață (proba învingerii ursului de către fiul cel mic). Apoi personajului i se dă un avertisment pe care în mod inevitabil îl încalcă (întovărășirea cu Spânul). Răufăcătorul se folosește de un vicleșug și beneficiază de pe urma personajului pozitiv (Spânul îl ia pe Harap-Alb ca servitor după ce-l eliberează din fântână). Urmează obținerea unor obiecte (trecerea probelor de la curtea lui Verde Împărat, de ex aducerea sălăților din grădina ursului), lupta pentru câștigarea fetei de Împărat (probele prietenilor fabuloși, de ex camera încălzită - Gerilă), lupta cu răufăcătorul și demascarea sa (Spânul îi taie capul lui Harap-Alb în urma demascării falsului erou dar fata de Împărat îl învie folosind obiectele câștigate la ultima probă, smincelele de măr dulce, apa vie și apa moartă), pedepsirea acestuia (calul îl doboară pe Spân), iar în final căsătoria și obținerea împărăției. 

             Structura basmului este evidențiată și de către formulele de început și final, construite pentru a reda cât mai bine intrarea și ieșirea din spațiul ficțional și a evidenția proiectarea lumii reale în spațiul fabulosului. Formula inițială accentuează oralitatea textului (amu cică era odată), iar timpul și spațiul sunt nedefinite. Formula finală marchează revenirea bruscă în planul realității, nu înainte ca autorul să stabilească împlinirea familială și socială a lui Harap-Alb, și de asemenea a oricărui adolescent în formare. 

             Basmul abundă de simboluri și semnificații, unele cu semnificații bivalente, importante în misiunile personajului principal. Cele mai întâlnite exemple sunt focul, pădurea, podul, fântâna, ursul. Focul poate fi purificator, dătător de vitalitate prin curățare și totodată distructiv, neiertător. Pădurea reprezintă labirintul maturizării, călătoria spre cunoaștere care poate avea pericole ascunse sau ajutoare binevenite, semnificația sa fiind similară cu cea a fântânei. 

            Specific basmului, personajul principal Harap-Alb se află într-o călătorie inițiatică unde celelalte personaje, pozitive sau negative, obiecte sau locuri, cu aspect pozitiv sau negativ, au rolul lor precis în formarea viitorului adult și îi scot la iveală trăsăturile personalității sale. Cei cinci prieteni fabuloși îi provoacă la prima vedere o uimire superlativă personajului. Acesta le studiază aspectul fizic însă privește și dincolo de aparențe. Deși sunt urâți îi unește latura lor umană (generozitatea precum și defectele). Aceștia reprezintă susținerea morală de care Harap-Alb are nevoie pentru a trece probele. Deși este considerat personaj negativ, Spânul este un rău necesar în dezvoltarea lui, reușind să-și aprecieze calitățile și să-și cunoască defectele. Sfânta Duminică are rolul de a pune la încercare calitățile eroului, testând bunătatea din sufletul lui. După ce Harap-alb trece de proba milosteniei aceasta îl ajută cu sfaturi pentru trecerea probelor. 

            Limbajul și registrul stilistic folosite abundă de fraze ritmate, proverbe și zicători. Este stilul orator a lui Creangă care îmbină elementele basmului cult cu cel popular. Așa cum este specific basmului popular personajele vorbesc și se comportă ca în zonele rurale ale Moldovei, însă nota de originalitate (specifică basmului cult) este reprezentată de dezvoltarea și maturizarea continuă a eroului, presărată cu elemente ale comicului sau ,deopotrivă, ale grotescului. 

            În concluzie, basmul cult Povestea lui Harap-Alb reprezintă întreaga experiență de viață a scriitorului Ion Creangă învăluită sub formă de memorial, creând un fantastic umanizat și puternic individualizat, după cum afirmă și Pompiliu Constantinescu.