Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

 

                 ''Niciun doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuți uniți, căci le-ar ucide pe amândouă.''

                 Camil Petrescu a fost un prozator, poet, dramaturg și eseist care a pus bazele dezvoltării romanului de analiză psihologică în România, preluând teme și tehnici de la scriitori internaționali, precum M. Proust. Fiind adeptul romanelor cu personaje complexe, cu probleme de conștiință și trăiri interioare zbuciumate, acesta respinge romanul tradițional care are la bază personaje simple. Principalele caracteristici ale romanului modern includ: perspectiva narativă subiectivă, monologul interior, desfășurarea acțiunii în mediul citadin. 
                  ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' este un roman modern, de analiză psihologică și interbelic, subiectiv, ilustrând viața lui Ștefan Gheorghidiu. Acesta reprezintă personajul principal măcinat de probleme de conștiință, care trăiește două experiențe fundamentale în care îi marchează evoluția: iubirea și războiul. Pe tot parcursul romanului Gheorghidiu este însetat de absolutul sentimentului de dragoste și dominat de incertitudine. Experiența războiului este percepută ca fiind una haotică și tragică, oferindu-i acestuia noi viziuni asupra vieții.
                Titlul unește celel două părți semnificative ale vieții sale, având ca simbol recurent ''noaptea''. Aceasta simbolizează necunoscutul și totodată părțile iraționale, sensibile ale ființei umane. 

                Romanul debutează cu observațiile lui Gherghidiu, stârnite de discuția de la popota ofițerilor despre un caz mediatizat, un bărbat și-a ucis soția infidelă și a fost achitat. Opiniile sale, foarte diferite de ale celorlalți, îl înfățișează pe acesta ca fiind un inadaptat social, făcând parte din categoria sufletelor tari și acceptând oamenii din jurul său în măsura în care se încadrează în propirul său tipar. Acastă discuție reprezintă elementul declanșator pentru relatarea poveștii de iubire a lui Ștefan.

               Prima parte a romanului surprinde drama unei povești de iubire relatată de către naratorul-personaj, ea conturându-se sub forma unei gelozii, a unui sentiment aparte, dragostea devenind un mod absolut de cunoaștere. Prin intermediul acestui sentiment, Ștefan Gheorghidiu realizează complexitatea caracterului feminin, gelozia fiind piatra de temelie a acestei constatări care îl macină pe parcursul întregului roman. El se consumă între sentimentul de iubire și invidie, neputându-se adapta la caracterul puternic al Elei și la împrejurările în care această este atrasă de domnul G., lucru care devine foarte clar pentru toată lumea de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena, când cuplul participă la o excursie organizată la Odobești. Drama lui Stefan constă în faptul că nu se poate adapta, se consumă între iubire și gelozie, neavând nicio certitudine, iar trăirile sale oscilează în funcție de îndoiala care îl împinge sau îl retrage din fața deciziei de a divorța. 

             Partea a doua a romanului tratează tema războiului și influența acestuia asupra personajului principal. Despărțit de Ela din cauza geloziilor stârnite în trecutul tumultos, Ștefan Gheorghidiu, rănit fiind de toate cele petrecute între el și cea care i-a fost soție, căci simte că nu mai are nicio legătură cu aceasta, se luptă acum pentru altă cauză, una care îi privește pe toți, nu doar pe el. Astfel, războiul este a doua experiență care îl marchează și îl maturizează, devenind insensibil, chiar imun la problemele sentimentale legate de iubirea vieții lui și la demonstrațiile și încercările pe care aceasta le face în speranța că îi poate demonstra că încă îl mai iubește. Însă el devine lucid, acestă însușire căpătând-o prin experiența realistă a războiului, determinându-l să conștientizeze când de indiferentă i-a devenit Ela, finalul operei sugerând un nou început. El reușește astfel să se desprindă de trecutul trist, lăsându-i "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul. "

             În concluzie, romanul ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' relatează trăirile personajului-narator într-un plan al realității exterioare cât și unul al realității interioare (planul conștiinței) împletite într-un stil unic, caracteristic lui Camil Petrescu. 

Baltagul - Mihail Sadoveanu

 

            ''Suim poteci... și coborâm prăpăstii... iar așezările nevestelor și pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră, asupra noastră fulgeră și bat puhoaie."

                  Mihail Sadoveanu debutează sub semnul tradiționalismului, rămânând adeptul acestui stil, care l-a consacrat, deși prinde mai multe perioade literare de-a lungul vieții. În timp ce alți scriitori contemporani cu acesta se îndreaptă către romane de analiză psihologică sau experimentală (C. Petrescu și M. Eliade) Sadoveanu continuă să cultive proza peisagistică și evocă lumea satului. În cadrul peisajului rural apar deseori conflicte sociale. Povestirile acestea se transformă deseori în balade, cu accente de revoltă și nemulțumire generate de lipsa libertății. 

                  Temele abordate în operele sale sunt: istoria, folclorul, iubirea, natura. În perioada interbelică scrie cele mai importante opere: ,,Frații Jderi'', roman istoric, ,,Creanga de aur'' și ,,Baltagul''. În aceste opere el dezvoltă cele mai pregnante trăsături ale tradiționalismului: satul ca vatră a spiritualității autohtone, spaima de civilizația citadină, cultivarea obiceiurilor și tradițiilor, având o sonoritate aparte și o tehnică desăvârșită de povestitor. 

                 Romanul ,,Baltagul" este un roman tradițional realist care are la bază mitul lui Isis și al lui Osiris și citatul din balada ,,Miorița'' devenind, ulterior, subiectul romanului. De fapt, mitul transhumanței este folosit ca pretext pentru dezvoltarea ulterioară a firului epic. 

                 Sadoveanu evocă tragedia unei familii simple, de la munte (oieri). Vitoria Lipan, soția lui Nechifor Lipan și mama copiilor Minodora și Gheorghiță, constituie personajul principal, protagonist al romanului. Ea reprezintă întocmai portretul muntencelor. Prin calitățile sale, Vitoria devine simbolul adevărului, al dreptății, al legilor strămoșești și al datinei. Aceasta pleacă în căutarea soțului ei, care întârzie să se întoarcă acasă. Nechifor Lipan este descris pe parcursul romanului doar cu ajutorul memoriei afective a Vitoriei, fiind un personaj absent. Îngrijorarea sa crește treptat în fiecare zi. Aceasta își cunoaște foarte bine soțul și este convinsă că un poate întârzia mai mult de o zi sau două, fiind plecat să cumpere oi. În prima parte a romanului este descrisă viața muntenilor, cu obiceiurile, superstițiile și tradițiile acestora, de exemplu ghicitul babei Maranda care îi dezvăluie Vitoriei că Nechifor nu ar dori să se mai întoarcă acasă. Deși Vitoria trăiește într-o lume străveche, dominată de superstiții și obiceiuri aceasta are o mentalitate aparte, crezând cu tărie în ajutorul divin și mai puțin în oameni, așadar se hotărăște să plec în căutarea lui Nechifor. Comportamentul său este dirijat de înțelepciune, asigurându-se că gospodăria și fiica sa vor fi în siguranță pe durata plecării ei iar pe fiul său, Gheorghiță, îl ia în călătorie. 

                  Pe durata călătoriei Vitoria întâlnește un botez și o nuntă, și respectă cu strictețe aceste ceremonii, făcându-și datoria creștină, însă în același timp le consideră semn rău, având în vedere succesiunea întâmplării lor. Calitățile sale de detectiv sunt puse în valoare în repetate rânduri, fiind atentă la detalii și perseverentă, dar și răbdătoare. În momentul găsirii osemintelor lui Nechifor băiatul lor trece printr-un moment care are rolul de a-l maturiza, deși izbucnește în plâns mama sa îl îmbărbătează și îl pune să păzească locul pentru a se putea duce după ajutoare. 

                  Secvența demascării ucigașilor de către Vitoria evidențiază semnificația titlului. Simbol ambivalent, acesta are arma neînduplecată a crimei, însă în mâinile potrivite poate reprezenta înfăptuirea supremă a dreptății, ajungând de la tată la fiu, ca un transfer de responsabilitate. Aici se pot observa cel mai bine rezultatele inițierii fiului de către mamă în absența tatălui.

                  Criticul Nicolae Manolescu afirmă că toată armonia lumii se află în echilibru iar dramele oamenilor simpli nu o pot distruge. Primul roman realist-tradițional a lui Sadoveanu prezintă o lume arhaică, în care eroina pleacă în căutarea adevărului, înfruntând cu bărbăție lumea aspră a oamenilor de la țară. Acesta are un caracter moralizator, realizând totodată portretul femeii singure cu copii și al provocărilor aparent imposibile din viața lor. Întocmai precum afirmă și George Călinescu, 'Baltagul' reprezintă ,,una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu".

Ion Creangă - Povestea lui Harap Alb (comentariu)

 

         ''Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară.''

             Ion Creangă a fost un scriitor român, cunoscut în special pentru măiestria cu care dădea viață povestirilor sale, cea mai cunoscută fiind autobiografia ''Amintiri din copilărie''. Scriitorul s-a născut în satul Humulești, într-o familie numeroasă. Acesta își începe școala în satul natal după dar o finalizează în cadrul școlii catihetice din Fălticeni și devine preot. 

             Urmând îndemnul prietenului său, Mihai Eminescu, de a scrie, acesta a debutat 1875 iar în următorii opt ani creează atât povești cât și povestiri și romane de autobiografie, după o viață petrecută ca dascăl și diacon la biserici din Iași. Operele sale au un caracter folcloric, realist, însă unic și de o mare originalitate, fiind considerat în cele din urmă situat în scara valorilor clasice. 

             Printre scrierile sale cele mai importante se află și basmul cult ''Harap-Alb'', publicat în revista ''Convorbiri literare'' în 1877. Spre deosebire de basmele populare cu caracter oral, în basmul cult predomină narațiunea și descrierea ca moduri de expunere, iar accentul se pune și pe dezvoltarea personajului central, nu doar pe poveste. Câteva elemente de bază a basmului sunt: cele două planuri care interferează (real, imaginar), prezența fabulosului (personaje cu puteri supranaturale ce conferă operei un caracter comic), prezența obiectelor magice (scară, ochi, oglindă, apă vie). 

            De asemenea, basmele au o structură bine stabilită, iar principalele întâmplări din Harap-Alb confirmă această regulă. Mai intâi ni se prezintă o lume reală (locul și timpul acțiunii) unde facem cunoștință cu personajele și cu primele lor încercări în viață (proba învingerii ursului de către fiul cel mic). Apoi personajului i se dă un avertisment pe care în mod inevitabil îl încalcă (întovărășirea cu Spânul). Răufăcătorul se folosește de un vicleșug și beneficiază de pe urma personajului pozitiv (Spânul îl ia pe Harap-Alb ca servitor după ce-l eliberează din fântână). Urmează obținerea unor obiecte (trecerea probelor de la curtea lui Verde Împărat, de ex aducerea sălăților din grădina ursului), lupta pentru câștigarea fetei de Împărat (probele prietenilor fabuloși, de ex camera încălzită - Gerilă), lupta cu răufăcătorul și demascarea sa (Spânul îi taie capul lui Harap-Alb în urma demascării falsului erou dar fata de Împărat îl învie folosind obiectele câștigate la ultima probă, smincelele de măr dulce, apa vie și apa moartă), pedepsirea acestuia (calul îl doboară pe Spân), iar în final căsătoria și obținerea împărăției. 

             Structura basmului este evidențiată și de către formulele de început și final, construite pentru a reda cât mai bine intrarea și ieșirea din spațiul ficțional și a evidenția proiectarea lumii reale în spațiul fabulosului. Formula inițială accentuează oralitatea textului (amu cică era odată), iar timpul și spațiul sunt nedefinite. Formula finală marchează revenirea bruscă în planul realității, nu înainte ca autorul să stabilească împlinirea familială și socială a lui Harap-Alb, și de asemenea a oricărui adolescent în formare. 

             Basmul abundă de simboluri și semnificații, unele cu semnificații bivalente, importante în misiunile personajului principal. Cele mai întâlnite exemple sunt focul, pădurea, podul, fântâna, ursul. Focul poate fi purificator, dătător de vitalitate prin curățare și totodată distructiv, neiertător. Pădurea reprezintă labirintul maturizării, călătoria spre cunoaștere care poate avea pericole ascunse sau ajutoare binevenite, semnificația sa fiind similară cu cea a fântânei. 

            Specific basmului, personajul principal Harap-Alb se află într-o călătorie inițiatică unde celelalte personaje, pozitive sau negative, obiecte sau locuri, cu aspect pozitiv sau negativ, au rolul lor precis în formarea viitorului adult și îi scot la iveală trăsăturile personalității sale. Cei cinci prieteni fabuloși îi provoacă la prima vedere o uimire superlativă personajului. Acesta le studiază aspectul fizic însă privește și dincolo de aparențe. Deși sunt urâți îi unește latura lor umană (generozitatea precum și defectele). Aceștia reprezintă susținerea morală de care Harap-Alb are nevoie pentru a trece probele. Deși este considerat personaj negativ, Spânul este un rău necesar în dezvoltarea lui, reușind să-și aprecieze calitățile și să-și cunoască defectele. Sfânta Duminică are rolul de a pune la încercare calitățile eroului, testând bunătatea din sufletul lui. După ce Harap-alb trece de proba milosteniei aceasta îl ajută cu sfaturi pentru trecerea probelor. 

            Limbajul și registrul stilistic folosite abundă de fraze ritmate, proverbe și zicători. Este stilul orator a lui Creangă care îmbină elementele basmului cult cu cel popular. Așa cum este specific basmului popular personajele vorbesc și se comportă ca în zonele rurale ale Moldovei, însă nota de originalitate (specifică basmului cult) este reprezentată de dezvoltarea și maturizarea continuă a eroului, presărată cu elemente ale comicului sau ,deopotrivă, ale grotescului. 

            În concluzie, basmul cult Povestea lui Harap-Alb reprezintă întreaga experiență de viață a scriitorului Ion Creangă învăluită sub formă de memorial, creând un fantastic umanizat și puternic individualizat, după cum afirmă și Pompiliu Constantinescu. 

Luceafărul - Mihai Eminescu (comentariu literar)

 

                 "Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele" 

                  Mihai Eminescu a debutat în plină epocă a marilor clasici (precum Ioan Slavici sau Ion Creangă) cu poezii romantice, influențat de perioada pașoptistă și de ideile filozofice ale marilor scriitori germani pe care acesta i-a studiat cu fervoare în anii săi de formare. Preluând diferite teme de la filozofi precum Kant, Schopenhauer, dar și de la Platon sau Aristotel (filozofi greci), Eminescu își creează propriul sistem filozofic în care idilele unor tineri îndrăgostiți sunt înconjurate de aspecte și trăiri mult mai profunde, precum spațiul cosmosului și timpul, condiția omului de geniu și problema cunoașterii. Datorită profilului său spiritual, șlefuit în anii de studenție, Mihai Eminescu este considerat cel mai important scriitor român. 

                  Poetul a debutat în revista "Familia" a lui Iosif Vulcan cu poezia "De-aș avea" la doar 16 ani, iar de-a lungul vieții sale a fost redactor la revista Timpul, s-a implicat în societatea politico-literară a Junimii și a lucrat în cadrul Teatrului Național ca sufleor și copist. Epoca sa a fost puternic influențată de meditații filozofice sentimentale, abordate fie printr-o formă clasică sau una romantică. Mihai Eminescu preia aceste influențe depășind romantismul pașoptist, abordând și teme tradiționale in creațiile sale precum importanța istoriei naționale sau întoarcerea la natură. 

                  Poemul "Luceafărul" a fost publicat în 1883 și reprezintă o încadrare completă a celor trei genuri literare (epic, liric și dramatic). La nivel filozofic este o meditație pe tema condiției omului de geniu cu elemente de elegie, fiind unul dintre cele mai ample poeme românești și cea mai de seamă creație literară a poetului. Acesta are la bază un basm cules de Richard Kunisch în care un zmeu îndrăgește o fată și încearcă să o atragă în lumea lui nemuritoare. Mihai Eminescu propune în versiunea sa o poveste bazată pe trăirile și încercările omului de geniu într-o lume superficială și trecătoare. Poemul conține patru tablouri principale, dintre care primul și ultimul aparțin atât spațiului terestru cât și cosmic, tabloul doi aparține spațiului terestru iar tabloul trei spațiului cosmic. 

                 Primul tablou reprezintă dialogul Luceafărului cu fata de împărat, în care acesta se întrupește din mare, dorind să ajungă la fata muritoare. Acest tablou este îmbogățit cu numeroase figuri de stil construite pentru a reda unicitatea lui Hyperion ("Iar umbra feței străvezii/E albă ca de ceară"), dar și câteva metafore și superlative adresate fetei de împărat pentru a marca faptul ca reprezintă o persoană mult superioară semenilor săi, ce îi permite interacțiunea cu Luceafărul ("Cum e fecioara între sfinți/ Şi luna între stele"). Deși Luceafărul aparține lumii cosmice acesta își ia o formă umană, fiind solemn și devotat fetei. Transformările sale sunt sobre, complexe și încărcate de metafore ("Şi s-arunca fulgerător/ Se cufunda in mare; "În aer rumene văpăi... Un mândru chip se-ncheagă"). Însă in fiecare coborâre a Luceafărului la chemarea fetei acesta este doar o fantasmă, iubirea lor nefiind posibilă. Singura cale de înțelegere este însă cantonarea în planul omenesc. Dialogul dintre cei doi (neînțelegerea fetei și constatarea Luceafărului "Căci eu sunt nemuritor și tu ești muritoare" are rolul de a pune in evidență dilema celor doi îndrăgostiți. 

                  În tabloul doi pajul Cătălin o atrage înapoi pe Cătălina în lumea pământeană, oferindu-i distrageri și rezolvări mai simple ale dilemelor cauzate de înalta ei aspirație către cer. Evocând lumea sa simplă acesta dorește sa îi arate "Din bob în bob amorul". Atât de asemănători până și la nume aceștia par predestinați si nici însăși Hyperion nu poate intervine între cei doi, legați prin firea lor umană. 

                 În tabloul trei Luceafărul parcurge un drum intergalactic lung și extrem de complex, părăsind lumea terestră "Căci unde ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaște") căutând modul de a ajunge la viața muritoare, un sacrificiu din iubire. Demiurgul, Creatorul suprem, i se adresează nu unui oarecare ci fiului Cerului, Hyperion. Astfel toată opoziția între lumea nemuritoare și cea muritoare se transformă într-o metaforă amplă, în cadrul căreia autorul evidențiază condiția omului de geniu ("Ei au doar stele cu noroc... Noi nu cunoaștem moarte). Din dialogul celor doi reiese că mai degrabă este posibilă moartea Luceafărului decât ascendența fetei spre înțelegerea pe deplin a ființelor cosmice. 

               Într-adevăr, tabloul patru construiește antiteza dintre cele două iubiri ale fetei, deoarece este născută din pământ, se regăsește in lumea ei măruntă, dorințele de a atinge cosmicul sunt trecătoare și mult prea greu de realizat. În ultimele strofe Luceafărul se redescoperă pe sine și redescoperă lumea terestră, fiind o învățătură cu dublu sens. Deși pare o poveste tristă, o iubire neîmplinită, este de fapt o încercare trecută cu bine pentru omul de geniu. "In cercul strâmt" al oamenilor acesta nu s-ar putea adapta și îi privește cu detașare, in acelaşi timp numindu-se pe sine "nemuritor și rece".

              În concluzie, Mihai Eminescu creează o adevărată capodoperă pe tema condiției omului de geniu, folosindu-se de construcții lirice (eul liric - Luceafărul), o poveste de dragoste (genul epic), și dialoguri ample însoțite de explicații scenice și regizorale (genul dramatic), fiind cel mai complex și însemnat poem al său. 

                

George Bacovia - Plumb (comentariu)

       "Stam singur în cavou... și era vânt.../ Si scârțâiau coroanele de plumb."

         Cunoscut în special ca "marele poet simbolist", George Bacovia ocupă un loc binemeritat printre scriitorii români de seamă, care reuşeşte să creeze o poezie unică, atât din punct de vedere structural cât şi estetic, înfrumusețată de un grotesc axat de regulă pe un singur simbol. 

         Absolvent al Facultății de Drept din Iaşi, poetul nu ajunge să profeseze niciodată în domeniu, în schimb colaborează cu diverse reviste precum "Romanul literar" sau "Versuri" scriind poezii care îi impresionează puternic pe ascultători. Principalele sale volume de poezie publicate sunt "Plumb", "Scântei galbene", "Ştanțe burgheze" şi "Bucăți de noapte", iar criticii literari l-au denumit pe poet ca fiind un neosimbolist, scriind poezie modernă, depăşind epoca simbolistă. Alții au încadrat poezia sa în diverse curente ale modernismului, cum ar fi suprarealismul sau expresionismul.

         Sentimentele care domină în poezia bacoviană sunt starea de agonie, tristețe, boală, degradare fizică şi psihică, în care planul exterior accentuează starea sufletească deprimantă (planul interior). Realitatea este demoralizantă, amenințând să se prăbuşească. 

         Poezia "Plumb" este o artă poetică ce pune în evidență condiția eului liric într-un univers artificial. Titlul înfățișează un material anorganic, rece, greu, gri, anost, reprezentând greutatea sufletească și tristețea, răceala, monotonia. Atmosfera acestei poezii este tulburătoare, prin evocarea morții, prin câmpul său lexical: sicriu, cavou, coroane precum și prin repetiția cuvântului "plumb", devenit lait-motiv. Natura se împietrește din cauza greutății sufletești pe care poetul o resimte. Cavoul reprezintă simbolul izolării și delimitării spațiale, a sufocării. Poetul este singur, încercarea de a-și găsi amorul este zadarnică, deoarece totul în jur s-a transformat în plumb. Epitetul "aripile de plumb" sugerează o stare sufletească greoaie, împovăratică, neputința de se înălța și scăpa din universul al cărui prizonier este. 

         La nivel structural se observă o simetrie între cele două catrene iar tonul elegiac al poeziei este dat de iamb. Organizarea interioară a strofelor conferă o muzicalitate stranie, redată și prin repetarea obsesivă a cuvântului cheie "plumb". Din punct de vedere stilistic tabloul întunecat se realizează cu ajutorul metaforelor "flori de plumb", "coroane de plumb", precum și personificări "dormeau adânc sicriele de plumb", care sugerează lipsa de viață în repetate rânduri. Apartenența la simbolism a poeziei se realizează prin elementele de sinestezie - asocierea imaginilor vizuale cu cele auditive ("stăm în cavou... "și scârțâiau coroanele...") - simbolurile (fiind un mijloc de comunicare al senzațiilor), muzicalitatea textului precum și ambiguitatea limbajului (conexiunile dintre concret și abstract). 

        Ȋn concluzie, G. Bacovia reușește să creeze un lirism aparte fără să propună manifeste lirice, ci prin  universul distinct pe care acesta îl prezintă. Acesta creează adevărate personaje sumbre personificând lucrurile înconjurătoare, acoperindu-le cu o durere copleșitoare care este exteriorizată în peisaj nu pentru a se elibera pe sine de sentimentul de sufocare ci pentru a-l accentua, sugerând faptul că soarele, lumina și speranța se află într-un loc mult prea îndepărtat pentru a visa vreodată la atingerea lor mângâietoare. După cum afirma și criticul Ion Rotaru, "Plumb" reprezintă poezia care poate figura pe coperta întregii sale opere. 

In cautarea lui Cezanne - Peter Mayle (comentariu)

      "În aer se simte o imensă poftă de mâncare, cu o abundență spectaculoasă de brânzeturi, feluri de pâine și mezeluri, plus legume de toate formele și culorile. "

         Peter Mayle este un scriitor cu origini britanice care a fost determinat să-și găsească inspirația necesară pentru a scrie în viața fascinantă și relaxantă din Provence, Franța. Așa cum relatează The New York Times, Peter Mayle și-a început cariera la vârsta de 30 de ani, scriind cărți de educație sexuală pentru copii. Ulterior acesta alege să se mute împreună cu soția sa într-un mic sat, Menerbes, regiunea Provence, în anii 1980. Peter și-a dorit sa conceapă un roman cu totul diferit însă era mult prea absorbit de multitudinea culorilor și gusturilor din minunatul orășel așa că a decis să scrie întâmplări reale, scurte din viața sa de zi cu zi. Așa s-a născut cartea "Un an in Provence" care a avut un succes răsunător în Statele Unite, total neașteptat. Ulterior, acesta a mai scris romane despre Provence iar acestea au atras foarte mulți turiști de-a lungul timpului. După primul roman despre Franța a urmat cartea "Din nou în Provence", redactată într-un stil autobiografic și jurnalistic în care acesta relatează povestiri din interesantul orășel precum și schimbările apărute în familia sa după celebritatea dobândită. De la căutarea asiduă a celor mai bune trufe la degustări de vinuri și cumpărăturile din piețele pline de savoare, Peter Mayle a surprins fără exagerări esența locației de vis în care a decis să locuiască. La vârsta de 78 de ani, în anul 2018, acesta s-a stins din viață într-un spital din apropierea Provence-ului, în locul care l-a făcut să se simtă mai bine decât în țara sa natală. 

        1998 este anul de publicare a cărții "În căutarea lui Cezanne", un roman despre urmărirea unui tablou furat care îl are ca protagonist pe Andre Kelly, angajat în cadrul companiei unei celebre reviste care realizează reportaje despre locuitorii de pe Coasta de Azur. Însoțit de frumoasa și exuberanta Camilla, editorul revistei, acesta pleacă din Manhattan într-o călătorie de afaceri care îi va spori reputația ca fotograf de top. Ajuns în Franța toate mirosurile, gusturile și peisajele specifice îl îmbie și îi trezesc simțurile de mult amorțite: mireasma croissantelor cu unt din prăvălii, aroma cafelei proaspete și farmecul clădirilor străvechi, o minunăție! Însă pe parcursul încântătoarei șederi ochiul ager a lui Andre urmărește transportul neașteptat al unei opere de artă din casa respectabilă a familiei Denoyer: un tablou Cezanne. Împins de curiozitate și de pasiunea sa pentru asemenea tablouri acesta pornește într-o anchetă proprie în urma căreia cunoaște dedesubturile pieței negre de tablouri. Această urmărire este foarte palpitantă, amestecată cu numeroase delicii culinare și curiozități din lumea franceză. Stilul relaxat și aventuros al romanului reprezintă o lectură ușoară în care accentul nu este înclinat spre analiza psihologică sau auto-dezvoltarea personajelor ci spre călătoria fascinanta care are în centru, pe lângă urmărirea vinovaților, bucuria micilor plăceri ale vieții. 

         Peter Mayle a scris numeroase cărți de non-ficțiune cât și de ficțiune, ca "Un an bun", "Hoțul de vinuri", "Viață de câine" sau "Provence de la A la Z", fiecare din ele fiind perfectă pentru o lectură de vacanță, de preferat într-o locație călduroasă. Toate micile detalii olfactive și vizuale din povestirile sale te fac să savurezi și să apreciezi fiecare moment din concediul sezonului estival atât de așteptat. 

        O lectură savuroasă și plină de peripeții...

       "Merci Provence"

           

Ion Pillat - Aci sosi pe vremuri (comentariu literar)

       "La casa amintirii cu-obloane și pridvor/ Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor"...

           Editor, eseist, antologist, publicist și poet român, Ion Pillat creează opere în care tradiționalismul se îmbină cu modernismul prin meditația asupra trecerii timpului. Scriitor din perioada interbelică, acesta debutează sub semnul parnasianismului (``Visări păgâne`` 1912), scriind poezii reci și impersonale. Ulterior, Ion Pillat preia temele tradiționalismului, abordând subiecte legate de viața satului și folclor. Însă, așa cum precizează și George Călinescu, poetul preia și alte teme din numeroase surse de inspirație, fiind perceput ca un Vasile Alecsandri trecut printr-un proces de sensibilitate, datorită unor pasteluri spirituale. Ion Pillat a făcut parte din gruparea tradiționalistă din jurul revistei "Gândirea" alături de Bacovia, și I. Teodoreanu. Sub conducerea lui N. Crainic revista capătă o orientare ortodoxistă. Ortodoxismul se manifestă prin cultivarea temelor și motivelor religioase în conformitate cu spiritul național. 

         Poezia "Aci sosi pe vremuri" este o poezie tradiționalistă, o meditație asupra trecerii timpului, cuprinzând două secvențe literare: trecutul bunicilor și idila eului liric din prezent. Titlul este o propoziție afirmativă ce surprinde repere spațio-temporale "aci" (reîntoarcerea în satul natal). Propoziția sugerează veșnica reîntoarcere a omului spre locurile natale și mai ales spre casa părintească. Sentimentul din aceasta sintagme este de bucurie și nostalgie. În prima parte a poeziei se regăsesc numeroase elemente tradiționale care surprind decorul poveștii de iubire între bunicii poetului: pridvorul, lanul de secară, clopotul, luna. Poetul evocă amintirea bunicilor admirând atmosfera din trecut, unde cei doi îndrăgostiți erau tineri, inocenți, romantici și visători, în armonie cu natura. De asemenea, prezența feminină din trecut este mult superioară, fiind diafană, delicată, naturală, pe când cea din prezent deși este poate la fel de frumoasă nu își mai păstrează inocența specifică vremurilor trecute. Comparațiile au loc și la nivelul eului liric. Acesta față de bunicul său este ironic, naiv, neîncrezător, în timp ce portretul bunicului se conturează prin romantism, nerăbdare, visare. 

         În perspectiva tradiționalistă iubirea din trecut este ideală și fascinantă în timp ce idila prezentului nu mai are farmecul de altădată. Nostalgia întoarcerii la origini precum și sentimentul dezrădăcinării sunt elemente cheie tradiționale. Printre ele se enumeră și simplitatea și obiceiurile poporului, figurile emblematice vremii (bunicii) și copilăria. 

         În a doua jumătate a poeziei scriitorul meditează asupra trecerii timpului, exclamând "Ce straniu lucru vremea!", evocând tinerețea de altă dată, poetul identificându-se cu "ștersele portrete", și nu cu trupul său din prezent. Acesta pare să filozofeze referitor la vechea întrebare care pana nu demult îi măcina pe învățați și anume "Cine sunt eu?", considerând că trupul și mintea roase de vreme, de griji și capriciile societății nu te definesc nicidecum iar adevăratul "tău" se regăsește în inocența copilăriei. Căutarea trecutului îndepărtat pare să fie în zadar căci timpul este un maestru crud: "Căci trupul tău te uită, dar tu nu îl poți uita". 

         Un important motiv tradiționalist este reprezentat de motivul clopotului care răsună și în viața bunicilor săi dar și în prezent, reprezentând permanența dar în același timp este mesagerul unor mari schimbări (nunta sau moartea). Poate simboliza degradarea trupească dar și înălțarea spirituală după integrarea sufletului în veșnicie. 

         În poezie se subliniază o serie de mărci lexico-gramatical care pun în evidență cele două planuri temporale, adverbe de timp "pe atunci", "demult", "acum", "departe". Poezia este alcătuită din strofe cu câte două versuri cu rima împerecheată. 

         În concluzie, poezia "Aci sosi pe vremuri", se încadrează în tradiționalism prin subiectele tratate însă conține și elemente moderniste prin spiritualitate și subiectivitate, meditația asupra trecerii timpului formându-se prin compararea a două povești de iubire din timpuri diferite.