"Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele"
Mihai Eminescu a debutat în plină epocă a marilor clasici (precum Ioan Slavici sau Ion Creangă) cu poezii romantice, influențat de perioada pașoptistă și de ideile filozofice ale marilor scriitori germani pe care acesta i-a studiat cu fervoare în anii săi de formare. Preluând diferite teme de la filozofi precum Kant, Schopenhauer, dar și de la Platon sau Aristotel (filozofi greci), Eminescu își creează propriul sistem filozofic în care idilele unor tineri îndrăgostiți sunt înconjurate de aspecte și trăiri mult mai profunde, precum spațiul cosmosului și timpul, condiția omului de geniu și problema cunoașterii. Datorită profilului său spiritual, șlefuit în anii de studenție, Mihai Eminescu este considerat cel mai important scriitor român.
Poetul a debutat în revista "Familia" a lui Iosif Vulcan cu poezia "De-aș avea" la doar 16 ani, iar de-a lungul vieții sale a fost redactor la revista Timpul, s-a implicat în societatea politico-literară a Junimii și a lucrat în cadrul Teatrului Național ca sufleor și copist. Epoca sa a fost puternic influențată de meditații filozofice sentimentale, abordate fie printr-o formă clasică sau una romantică. Mihai Eminescu preia aceste influențe depășind romantismul pașoptist, abordând și teme tradiționale in creațiile sale precum importanța istoriei naționale sau întoarcerea la natură.
Poemul "Luceafărul" a fost publicat în 1883 și reprezintă o încadrare completă a celor trei genuri literare (epic, liric și dramatic). La nivel filozofic este o meditație pe tema condiției omului de geniu cu elemente de elegie, fiind unul dintre cele mai ample poeme românești și cea mai de seamă creație literară a poetului. Acesta are la bază un basm cules de Richard Kunisch în care un zmeu îndrăgește o fată și încearcă să o atragă în lumea lui nemuritoare. Mihai Eminescu propune în versiunea sa o poveste bazată pe trăirile și încercările omului de geniu într-o lume superficială și trecătoare. Poemul conține patru tablouri principale, dintre care primul și ultimul aparțin atât spațiului terestru cât și cosmic, tabloul doi aparține spațiului terestru iar tabloul trei spațiului cosmic.
Primul tablou reprezintă dialogul Luceafărului cu fata de împărat, în care acesta se întrupește din mare, dorind să ajungă la fata muritoare. Acest tablou este îmbogățit cu numeroase figuri de stil construite pentru a reda unicitatea lui Hyperion ("Iar umbra feței străvezii/E albă ca de ceară"), dar și câteva metafore și superlative adresate fetei de împărat pentru a marca faptul ca reprezintă o persoană mult superioară semenilor săi, ce îi permite interacțiunea cu Luceafărul ("Cum e fecioara între sfinți/ Şi luna între stele"). Deși Luceafărul aparține lumii cosmice acesta își ia o formă umană, fiind solemn și devotat fetei. Transformările sale sunt sobre, complexe și încărcate de metafore ("Şi s-arunca fulgerător/ Se cufunda in mare; "În aer rumene văpăi... Un mândru chip se-ncheagă"). Însă in fiecare coborâre a Luceafărului la chemarea fetei acesta este doar o fantasmă, iubirea lor nefiind posibilă. Singura cale de înțelegere este însă cantonarea în planul omenesc. Dialogul dintre cei doi (neînțelegerea fetei și constatarea Luceafărului "Căci eu sunt nemuritor și tu ești muritoare" are rolul de a pune in evidență dilema celor doi îndrăgostiți.
În tabloul doi pajul Cătălin o atrage înapoi pe Cătălina în lumea pământeană, oferindu-i distrageri și rezolvări mai simple ale dilemelor cauzate de înalta ei aspirație către cer. Evocând lumea sa simplă acesta dorește sa îi arate "Din bob în bob amorul". Atât de asemănători până și la nume aceștia par predestinați si nici însăși Hyperion nu poate intervine între cei doi, legați prin firea lor umană.
În tabloul trei Luceafărul parcurge un drum intergalactic lung și extrem de complex, părăsind lumea terestră "Căci unde ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaște") căutând modul de a ajunge la viața muritoare, un sacrificiu din iubire. Demiurgul, Creatorul suprem, i se adresează nu unui oarecare ci fiului Cerului, Hyperion. Astfel toată opoziția între lumea nemuritoare și cea muritoare se transformă într-o metaforă amplă, în cadrul căreia autorul evidențiază condiția omului de geniu ("Ei au doar stele cu noroc... Noi nu cunoaștem moarte). Din dialogul celor doi reiese că mai degrabă este posibilă moartea Luceafărului decât ascendența fetei spre înțelegerea pe deplin a ființelor cosmice.
Într-adevăr, tabloul patru construiește antiteza dintre cele două iubiri ale fetei, deoarece este născută din pământ, se regăsește in lumea ei măruntă, dorințele de a atinge cosmicul sunt trecătoare și mult prea greu de realizat. În ultimele strofe Luceafărul se redescoperă pe sine și redescoperă lumea terestră, fiind o învățătură cu dublu sens. Deși pare o poveste tristă, o iubire neîmplinită, este de fapt o încercare trecută cu bine pentru omul de geniu. "In cercul strâmt" al oamenilor acesta nu s-ar putea adapta și îi privește cu detașare, in acelaşi timp numindu-se pe sine "nemuritor și rece".
În concluzie, Mihai Eminescu creează o adevărată capodoperă pe tema condiției omului de geniu, folosindu-se de construcții lirice (eul liric - Luceafărul), o poveste de dragoste (genul epic), și dialoguri ample însoțite de explicații scenice și regizorale (genul dramatic), fiind cel mai complex și însemnat poem al său.
