Lucian Blaga și filozofia luminii
"Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină..."
Scriitor din perioada interbelică, Lucian Blaga este remarcat în special pentru propriul său sistem filozofic, având ca punct de plecare metafora luminii. Născut în satul ce poarta numele de „sunet de lacrimă”, acesta urmează mai apoi liceul la Colegiul Andrei Șaguna, din Brașov, după care frecventează cursurile Universității din Viena, studiind filozofia. Activitatea sa literară cuprinde diferite domenii, precum filozofie, poezie, dramaturgie și memorialistică. Volumul său de debut este intitulat „Poemele luminii”, apărut în 1919, în care poetul se concentrează în special pe relația omului cu întreg Universul, condensând toate considerațiile filozofice în metafore. În următoarele volume de versuri „Pașii profetului” și „În marea trecere”, natura capătă o aură de melancolie, într-un pastoralism autohton care îmbină modernismul cu tradiționalismul într-un mod unic. Regăsim astfel elemente de mitologie, religie și folclor.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, publicată în volumul său de debut, este o artă poetică sub forma monologului liric. Aceasta cuprinde esența sistemului său filozofic: cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică. Cea dintâi este specific umană. Ea depinde de toate raționamentele logice ale științei, de teorii plauzibile și validate de o serie de experimente. Toată cunoașterea aceasta tinde sa devină obositoare, să distrugă cu încetul simțul estetic și să uite de nevoile sufletului. Totodată cunoașterea paradisiacă reprezintă liniștea artistică, uneori necesară pe parcursul unei vieți tumultuoase. Asa cum însuși poetul explică în „Trilogia cunoașterii”, cunoașterea paradisiacă restabilește armonia naturii și reprezintă momente de stabilitate care nu trec însă de pragul cunoașterii imediate. Cunoașterea luciferică se diferă prin faptul că introduce anumite întrebări și neliniști, risc și eșec, ieșirea din zona de confort, însă toate cu scopul de a înălța spiritul uman. De aceea, cunoașterea luciferică este esențială și superioară în raport cu celălalt tip de cunoaștere. Așadar Lucian Blaga creează aceasta dualitate a cunoașterii, în care adâncirea unui mister este mai importantă decât deslușirea lui. Principalele explicații ale acestei filozofii ar putea veni din dorința poetului de a crea noi întrebări și noi mistere legate de omenire. La ce folos să cunoaștem absolutul? Totodată avem datoria de a respecta anumite taine și legi nescrise dar și de a spori „frumosul”, pentru a bucura sufletul. Adesea cunoașterea luciferică poate răspunde unei întrebări existențiale cu o altă întrebare.
În acest fel eul liric se poziționează deasupra celorlalți, având o perspectivă aproape eminesciană (perspectiva omului de geniu), fiind protectorul tainelor universale. Lumina sa este în antiteză cu lumina celorlalți care nu folosesc iubirea pentru a înțelege cu adevărat Universul, iar lumina lor este artificială, neiubitoare. Substantivul „eu” indică verbe precum iubesc, sporesc, nu ucid; în timp ce „lumina altora” sugrumă, strivește, ucide. Așadar acțiunile acestor verbe reprezintă expresii metaforice pentru efectele diferitelor tipuri de lumini asupra misterelor lumii. Se pot defini două tipuri de metafore: plasticizante și revelatorii.
Însăși „corola de minuni” este o metaforă revelatorie care înfățișează misterul universal, protejat de poet. De asemenea, poetul folosește drept exemplu metafora lunii care sub frumusețea ei adâncește misterul („nepătrunsul ascuns”, „largi fiori”). Totodata tainele Universului se pot înfățișa fie sub forma văzută „ochi”, fie ascunse în natura „flori”, fie vorbite și cugetate „buze”, fie adânc îngropate în istorie, în lumea de dincolo „morminte”. Acestea din urmă sunt metafore plasticizante, care concretizează metaforele revelatorii.
Eul liric de tip expresionist tinde spre contopirea absolută cu Universul și tainele sale, într-o aspirație absolută. Capacitatea lui Lucian Blaga de a-și plasticiza ideile este unică în literatură, devenind creatorul unei lumi neașteptate. În fond, poezia trebuie sa sporească tainele substratului filozofic, nu să-l facă mai ușor de înțeles sau să-i distrugă farmecul inedit.
